A sunkissed world

Apreciez întotdeauna feedback-ul constructiv. Sigur că e greu să tragi linia între feedback constructiv și feedback de dragul de a da reply, mai ales că mulți dintre noi găsim greu să fim obiectivi cu propria noastră muncă, iar prima reacție la feedback, aproape viscerală, este de Câh.

Dar să plecăm de la premisa că putem face diferența.

Mi-e greu, în contextul ăsta, să accept părerismele sau opiniile de dragul de a opina. Mi-e greu să văd clienți care nu mă lasă să-mi fac treaba pentru care m-am pregătit și la care mă pricep. Mi-e și mai greu să aud că oricine poate să scrie. Da, da, am auzit exact aceste cuvinte. Uneori în varianta „trece și tu niște texte acolo, ce-o fi așa greu”.

Dragi clienți. Nu e cum credeți voi. Nu oricine poate să scrie și unii n-o fac doar pentru că n-au timp. Sau, desigur, dacă a scrie înseamnă a lega litere și cuvinte între ele, sigur, poate. Dar nu oricine poate să facă treaba mea de copy sau writer sau content manager sau alt job pentru care m-ai contactat. Așa cum nici eu nu pot face treaba ta de management. Zău că nu pot. Și te las să o faci. Poate am opinii personale despre cum o faci, dar nu-ți voi trimite un mail în care îți critic arbitrar strategia de business sau culoarea aleasă pentru logo sau design-ul cărților de vizită pe criteriul că oricine poate conduce o firmă.

Acum, e drept că în domeniile astea mai creative intervine și gustul. Modul în care „te potrivești” la stil cu un client. Dar vedeți voi, copywriterii au acest dar de a se mula pe stil. Și chiar și în cazurile extreme de nepotrivire creativă, există o cale prin care, cu puțin efort, te poți înțelege om de creație cu persoană de management. Totul pornește de la brief (stați așa, că am un capitol dedicat și ăluia, nu știu exact când, dar o voi face, promit). Explică-i bine omului cum vrei să sune. Dă-i și exemple. Nu interveni pe texte fără să explici de ce. Nu pot sublinia îndeajuns asta.

E firesc ca la un moment dat tu să ai altă idee. Copywriter-ul tău, crede-mă, s-a gândit bine (plecăm de la premisa că e un copy responsabil) la fiecare cuvânt și le-a cântărit pe fiecare de zeci de ori. Dacă nu ești ok cu ceva, nu trimite înapoi un document sec cu fraze și cuvinte tăiate cu roșu. Trimite mai bine un feedback coerent.  Ai încredere în omul ăla că va ști să citească și să-și facă meseria.

Indiferent despre ce meserie e vorba, totul se rezumă cam la asta:

1. Explică bine de la început ce vrei de la omul pe care îl contractezi.

2. Explică-i bine, când trimiți feedback, ce și mai ales de de vrei schimbat.

3. Don’t be a dick.

Încă un sfat pentru freelancerii aflați la început de drum: nu uitați că de data asta nu mai stă nimeni între voi și client. Nimeni nu vă va lua partea, nimeni nu va prelua informații de la client pentru a le așeza într-un document lizibil. Mare parte din munca de freelance, oricare ar fi ea, implică project management.

Data viitoare o să vă povestesc despre cum întinzi un deget (nu ăla mijlociu) și ți se ia toată mâna. Pe aceeași factură.

Iar data și mai viitoare, scriu despre tristeți de freelancer. Melancolii, chestii lipsă, dureri sufletești etc. Și noi suntem oameni.

Share this: Twitter | Facebook

09 Sep, 2014

Voi știți cum doarme o girafă?

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Girafa doarme așa.

La cum mă trezesc în ultimele nopți, mai că îmi vine a crede că și eu dorm ca o girafă, numai că având așa un gât scurt firește că poziția nu e defel comodă. Așadar, mă trezesc pe la 7 jumate dimineața (!!!) cu picioarele asaltate de pisicul căruia îi dau dinții, transpirată deși afară e respirabil, cu mâna amorțită, cu părul în ochi, cu spatele înțepenit și cu gura uscată, avidă de-o cafea tare, bună, blândă, îngăduitoare.

Și nu e de mirare, atunci, că sunt mai puțin plăcută zilele astea. Mă aflu mereu într-o stare de oboseală, de lehamite, de letargie în fața chestiilor care chiar contează. N-am chef să-mi dau start, restart, n-am chef decât să continuu să mă aflu în starea asta mizerabilă, de nemulțumire, în care mă aflu acum.

Cred sincer că trebuie să ne trăim nemulțumirile, lipsa de satisfacție, continua scârbă cu care ne trezim uneori dimineața, când ne spunem că totul o să se schimbe și chiar de azi, când de fapt, iată că nu se întâmplă nimic mai pe seară, când ajungi înapoi în vizuină și în pijamale stors de vlagă și de energie și nu ai chef să pui în aplicare niciun sfat din ăla citit în pauza de prânz pe Facebook, nicio idee din revista lecturată în metrou, nimic.

Singura problemă e să nu dureze prea mult.

Nu de alta, dar pe urmă te trezești că vrei să scrii și tu o poveste și-ți iese o listă de cumpărături plină de chestii de care, culmea, n-ai nevoie.

  • Pălărie de vânător.
  • Poloboc.
  • Oală sub presiune.
  • Șorț fără buzunare.
  • Papuci de plastic.
Share this: Twitter | Facebook

 

Făceam eu mai demult o glumiță de natură profesională (destul de proastă ea, glumița) și spuneam că unele persoane nu văd decât partea Free din freelancer. Altfel nu puteam înțelege de ce erau așa de mirați când le ceream și bani pentru munca depusă pe tarlaua lor virtuală.

După ce am descoperit minunata chestie denumită contract de colaborare și am ales să-mi uimesc clienții încă de la început cu suma necesară, ba chiar dându-mă peste cap uneori și trimițând și devize, raport de activitate, porumbei care să șoptească la urechea clientului  “peste o lună va trebui s-o plătești pe fata aia, nu uita!”,  tot am avut neplăcuta, oribila, urâta problemă a întârzierii plății dincolo de orice scuză ar putea fi (chiar și dincolo de scuza că ți-a mâncat câinele din dotare întreg departamentul de contabilitate).

Am scris mii de rânduri pe temă. Mail-uri trimise și netrimise (acestea netrimise fiind puuuuțin nepoliticoase – dar hei! e eliberator să te exprimi în scris). Mi-am frământat mințile găsind eu scuze pentru întârzieri. Am surzit prieteni și persoane dragi cu lamentările mele continue pe temă. Am fost aproape de a apela la recuperatori. Și tot așa.

Dragi freelanceri. Nu e cazul să vă întrebați dacă e vina voastră ori ba. De cele mai multe ori, dacă sunteți oameni care își fac treaba temeinic și care au semnat un contract de colaborare beton, nu e vina voastră.

Dragi clienți. Eu fac un serviciu pentru voi, serviciu agreat prin contract. Nu ar trebui să fie treaba mea că s-au întâmplat 1620 de chestii care vă împiedică să mă plătiți. Eu plec de la premisa că, atunci când agreăm costurile, vă asumați că veți avea banii ăia. Mi-am făcut treaba. E cazul să o faceți și voi. Iar faptul că trebuie să întreb de bani, mereu și mereu, e cel puțin umilitor. Îmi arată mie că nu vă pasă de munca mea, de ceea ce am încercat să fac pentru compania voastră, că sunt doar o bifă pe un caiet în departamentul de marketing – iar asta nu e ok. Faptul că sunt freelancer nu înseamnă că sunt sub angajații cu normă întreagă. Nu înseamnă că vă puteți permite să mă plătiți peste termen, lăsându-mă la coada priorităților. Nu eram la coadă acum 3 săptămâni când îmi dădeați mail-uri peste mail-uri, nu?

Iar dacă cumva întârziați pentru că s-a întâmplat *orice*, singurul sfat pe care nici nu cred că ar trebui să-l dau este să comunicați cu omul ăla ce-și va primi banii mai târziu.

Știți de câte catralioane de ori mi s-a întâmplat să nu primesc niciun fel de răspuns la întrebările mele legate de plată? N-am cu ce să compar. Este ireal cum oamenii pur și simplu… nu-ți mai răspund. Ei cred că, de vreme ce nu îți pot da un răspuns concret, mai bine nu dau niciunul. Ei bine, asta e un exemplu perfect de conduită de business din capitolul Așa nu. Nu este nimic ce poate justifica lipsa de răspuns la telefon sau e-mail.

Ce sfat am să dau celor ce dau peste situații din astea, fiind freelanceri? În teorie sună  foarte mișto: nu mai lucrați cu acel client. Faceți ce vă zic,  nu ce fac. Eu încă mai am colaborări cu întârziați cronici. Din trei motive:

- am întâlnit extrem de puține persoane care plătesc ok și la timp.

- am proiecte de care m-am atașat emoțional și pur și simplu nu pot renunța la ele.

- mi se explică clar situația și discutăm lucrurile pe șleau.

Ce pot spune e că trebuie să fiți foarte atenți unde trageți linia, cum și cui spuneți Nu sau Nu mai și cât sunteți dispuși să răbdați. Nu știu dacă situațiile astea sunt doar în domeniul meu de activitate, dar eu despre el vorbesc pentru că mi-e singurul cunoscut. Nu am cine știe ce experiență sau autoritate de a da sfaturi. Ce am este promisiunea făcută mie, recent, chiar, de a nu mai accepta toate proiectele care, din start, par shady. Semnați contracte făcute beton – apelați la cineva din zona legală, dacă aveți la cine – și aveți tăria de a apela la clauzele ce privesc penalitățile, dacă e cazul. Fiți fermi, gestionați situațiile matur și cu calm. Și dacă nu observați dorința de a comunica sau de a face lucrurile mai bine… știți voi cântecul ăla cu Jack și cu drumul.

Data viitoare, în al treilea episod, vă voi povesti despre Cum își vâră clientul nasul în munca ta în moduri neproductive. Pam pam.

Share this: Twitter | Facebook

De câțiva ani, pe lângă un job de zi cu zi, am ales să fac freelancing pe partea de copywriting, editare, traduceri și content management. De ce am luat decizia asta? Nu pentru că sunt workaholică, ci pentru că aveam reală nevoie de niște bani în plus.

Am pornit la drum cu mare naivitate. Am crezut două chestii: că oamenii mă vor respecta pentru ceea ce m-am pregătit să fac, anume meseria mea și că oamenii cu care voi lucra îmi vor fi parteneri, nu șefi (n-am zis manager, am zis șef – știți voi la ce mă refer).

Având în vedere cât de tare m-am înșelat pe parcursul anilor, am decis să fac ce fac eu mai bine, anume să scriu despre lucruri. Încep așadar seria asta de acrobații de freelancer, în care vreau să povestesc despre diferite situații dificile prin care am trecut și trec (pentru că sunt fraieră, mostly).

Prima dintre ele: ce crezi că o să faci și ce o să faci de fapt.

Ce-am crezut eu că o să fac: că o să scriu din cafenea texte inteligente pentru care voi fi plătită corespunzător fix la o zi sau două după ce emit factura.

Ce fac de fapt: scriu de toate pentru toți (ceea ce nu este un lucru rău), fac social media management which I kinda hate, lucrez de pe unde apuc (niciodată din cafenea – ba chiar și din vacanță), iau proiecte pe care ulterior le regret pentru că aflu că întotdeauna mai e ceva ascuns despre care nimeni nu-ți spune, cel puțin o dată pe lună trimit mailuri și dau telefoane ca să aflu când, totuși, voi fi și eu plătită pentru activitățile depuse.

Una din primele mele probleme, la început de drum, a fost să-mi setez un tarif pe oră. Chiar și așa, tot nu am fost mulțumită de acest criteriu al orei, că doar nu dau la strung în mod egal timp de 60 de minute. Unele task-uri sunt mai complexe ca altele. Nu știu nici acum cum sa cuantific dinainte identificarea unui concept creativ, la care e posibil să mă concentrez zile întregi. De aceea cer mereu multe detalii despre proiect și nu pot răspunde la “cam cât mă costă și pe mine un site – așa, în general vorbind” altfel decât cu o ridicare din umeri.

În fine, după ceva mișcări tip trial & error, am ajuns la un sistem care pe mine mă mulțumește acum. Chiar și așa, la începutul activității mele m-am lovit de o mică chestie cronofagă numită: activitate de client service. Adică: mailuri înainte și-napoi, telefoane, întâlniri și altele.

Mai mult decât atât, am pierdut o groază de vreme pe multe proiecte, vreme neprevăzută în estimarea inițială de timp și costuri, din motive ca:

- n-am primit brief,

- clientul nu a comunicat din timp ceea ce dorește,

-clientul intervine pe texte, modificând radical viziunea pe care am agreat-o de comun acord,

- clientul trimite modificări după termenul-limită al proiectului etc.

Și aceste lucruri sunt tot cronofage – mai mult, sunt chestiuni care pot să influențeze negativ relația dintre mine și client, aducând frustrări și impasuri creative.

Sigur, veți spune – și pe bună dreptate – orice freelancer ar trebui să se aștepte la asta. Și sunt complet de acord. Ce vreau acum, în primul capitol al mini-seriei mele, este sa subliniez niște lucruri pe care orice om care dorește să devină freelancer trebuie să le ia în considerare și pe care mi-aș fi dorit să mi le spună cineva.

Data viitoare vă voi povesti despre lungul drum spre primirea banilor. Știu că abia așteptați. Vă asigur că o să fie de-a dreptul savuros.

 

Share this: Twitter | Facebook

Poate pentru că a fost ziua în care am revenit la rutina în care zi de zi mă târăsc la birou. Poate pentru că a fost mai răcoare, poate pentru că pisica doarme mai abitir ca în primele zile sau poate pentru că nostalgia post-vacanța minunată londoneză e mare. Dar azi chiar mi-a mirosit a toamnă.

Și nu mi-a părut rău după rochițele scurte, sandalele înalte și sexi, nici după colacul pentru apa mării umflat de prea puține ori anul ăsta. Nici după serile lungi, cu lumină până la 9 și ieșit în oraș după 10, ca să fie mai răcoare. Nici după înghesuiala de pe terasa de la Origo sau Energiea, nici după biciclitul transpirat de vară.

Mi s-a făcut nici drag, nici dor, ci mi s-a făcut firesc de fulare lungi, de cizme colorate, de serile friguroase din Bruno, testând varietățile de vinuri, de beretele șic pe care vreau să le cumpăr anul ăsta, de călătoriile de toamnă, de visele de toamnă, de aniversările de toamnă, de nuci și mere, de vânt, de frig, de ploi.

Semn fie că îmbătrânesc și că îmi intră nostalgiile în oase, făcându-și loc oftând și pufăind, dându-și ghionturi ca niște doamne ce vin de la piață într-un autobuz supra-aglomerat de studenți, fie că mi-au intrat mințile în cap, ca niște copii cuminți care s-au resemnat la gândul că pauza mare e, de fapt, mai mică decât le-ar trebui.

 

Share this: Twitter | Facebook

06 Aug, 2014

29 years & so many roads ahead

Posted by: sunkissed In: Me, me, me!

Anul ăsta ziua mea mă prinde așa:

- în Londra, probabil pe la London Eye;

- cu un motan mic acasă care mă așteaptă;

- cu o carte pe drum, gata scrisă (da, de mine);

- cu absolut niciun plan de carieră;

- cu o bicicletă nouă, pliabilă, căreia îi trebuie coș;

- cu absolut niciun plan ce nu implică familie, oameni dragi, pisică și excursia în Bruges din toamnă;

- fără rochie nouă de ziua mea, că Londra e scumpă și pisica, în primele luni, aidoma;

- cu mult chef de trăit, văzut, gustat, descoperit;

- cu o pasiune ciudată față de înghețata cât mai simplă;

- cu diverse bube sufletești care mi-au ajuns, cum, necum, dragi;

- firește, cu o presiune interioară suficientă, dar fiind că e ultimul an în care am douăj’ și ceva de ani și trebuiesăfaccevacuviațameaomgundetrecaniicumofila30

La mulți ani, mie, și paharul sus că am ajuns aici. N-a fost greu și m-au ros atât pantofii, cât și proverbiala mea lene care de atâtea ori mi s-a pus de-a curmezișul în cale, întocmai unei feline sătule de joacă (see a pattern here?)

Sper să fie bine, atât de bine cum știu c-o să-mi fac să fie. Am avut timp, experiențe și oameni lângă mine de la care să învăț cu spor fiecare aspect al făcutului de bine.

Share this: Twitter | Facebook

30 Jul, 2014

3 zile alături de Cujo

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Me, me, me!

Sâmbătă seara, Gara de Nord.

Era finalul celei de-a treia zi de Train Delivery. Am participat cu mare drag la eveniment, dar aveam deja un  gust amar. De ce? Pentru că nimic nu mă enervează mai tare, în ultimul timp, decât potențialul irosit și lenea soră cu nesimțirea. Iar vineri și sâmbătă văzusem destule ce se încadrează cu succes în aceste categorii. În Gara de Nord sunt o mulțime de săli abandonate, pline de praf, de mobila veche care scârțâie. Aceste săli au fost deschise cu chiu, cu vai și cu lamentări pentru public pe parcursul evenimentului, prilej cel puțin pentru mine de a-mi imagina cum ar putea să arate gara asta de fapt. Gara asta, care arată ca o haltă de sat – și nu în modul ăla bun în care arată unele halte, îngrijite și cu flori la geam. Gara asta, care pute. Gara asta, în care se fură. Gara asta, plină de oameni amărâți, oameni care strică, oameni care înjură. Plină de mizerie, cu un pavaj absolut oribil, murdar și urât, spart pe-alocuri. Cu scaune pe peroane ce par fi așezate acolo în bătaie de joc. Gara fără cap.

După două zile de hălăduit prin gară mai mult decât o fac atunci când mă grăbesc să prind un tren, mă simțeam cumva descurajată și copleșită de murdărie și deznădejde. La asta a contribuit și vizita organizată în “casa” lui Bruce Lee și ai săi  în care m-am nimerit pur și simplu pe care nu am reușit s-o duc la capăt - am avut parte de un moment foarte ciudat în timpul căruia m-am simțit fantastic de prost, intrând în converși în casa aia alături de oameni care făceau poze cu telefoanele lor performante ca la Zoo. Intrând așa în casa unor oameni care trăiesc așa cum o fac, de pe o zi pe alta, de la o nevoie la alta, de la o amărăciune la alta, într-o țară ce uită de ei și-i trimite acolo unde ei deja sunt: în subsol.

Sigur că evenimentul a avut și părți frumoase și vesele și m-a ajutat cumva să păstrez și să cresc un dram de speranță. Dar sâmbătă eram deja sub influența celor de mai sus, transpirată, epuizată, tristă și voiam tare să beau o bere.

Cum la OMV-ul de lângă gară, loc clasic de întâlnire pentru cafea pentru mine și niște prieteni de-acum câțiva ani, n-am fost prea bine primiți, apucasem să mergem agale spre taxiuri.

Și din stradă, brusc, a zvâcnit el fix prin calea noastră. Cujo. Un ghem mic de blană într-o culoare nedefinită, plin de purici, cu ochii mari, verzi și cu urechile enorme. Un nas roz și pernițe tot roz, o moacă de prostălău și torcând deja de fericire la senzația că cineva l-a luat în brațe.

Ca să nu mai lungesc povestea, situația Cujo a fost dezbătută puțin chiar acolo în stradă de noi și oameni care aveau deja pisică și ne spuneau, încurajator, că e mai simplu decât pare, concluzia fiind că micul ghem de fericire a venit cu noi la o bere și pe urmă acasă.

Acum această casă este locul fermecat în care Cujo descoperă lumea, o lume în care nu-i mai e frică de mașini, pisoi mai mari, căței sau oameni răi. A devenit vocal, îndrăzneț, jucăuș și amuzant. Nu mai are purici, după un drum la Speed Vet pe care îi recomand din toată inima. Are o moacă uite-așa (nu pot insera imagini în post, voi investiga de ce), o moacă ce, după starea pe care am avut-o sâmbătă seara, a reușit să mă facă să înțeleg că cele mai mici schimbări la cel mai mic nivel personal pot, până la urmă, să fie cireașa de pe tort. Are șoarece de jucărie, mâncare, apă, litieră, chef de joacă și carnet de sănătate. Duminică am fost la Pet Shop și am cerut TOT ce i-ar putea trebui unei pisici. Senzația aia pe care am avut-o, cărând acasă trei plase cu lucrurile lui – nici nu știu să o descriu încă. E un mix de teamă, de necunoscut, de frică, de fericire, de chef de explorat.

Ca să nu o mai lungesc degeaba, am treabă acum. Sunt ocupată să descopăr cum e traiul cu o pisică, treabă de care m-am ferit destul de tare având în vedere că am crescut alături de câini ca animale de companie. După 3 zile alături de Cujo pot însă să afirm că nu e mare diferență. Te simți la fel de fascinat de micul ghem, te simți la fel de bucuros când face ceva bine, la fel de încântat când îți arată dragoste.

Abia aștept toate zilele următoare alături de Cujo.

 

Share this: Twitter | Facebook

21 Jul, 2014

Dintr-una într-alta

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Știu că pare că m-am supărat pe lume, mai ales luând în calcul ultima mea postare. Dar de fapt, lucrurile stau altfel.

Am învățat, cu greu, e drept, să separ foarte bine lucrurile care mă supără tare și mă apasă poate la fel de tare de cele care reprezintă tot ce e mai vesel și bun în viața mea. Pentru a supraviețui emoțional, mi-am creat sertare și sertărașe de sentimente, depozitare de gânduri și stări, am împărțit bine lucrurile și încerc să am ordine în ele. Ca și în cazul dulapului meu cu haine, sunt momente în care haosul domnește, lucrurile frumoase se poartă primele și rămâi fix cu rochia aia în care arăți cu 10 kile mai grasă.

De-aia am nevoie din ce în ce mai des de momente în care fac ordine, curat, disciplină.  Aranjez, spăl și calc și mă străduiesc ca lucrurile să fie cât mai echilibrate. E loc în dulap și de rochia aia urâtă, e nevoie de ea ca să-ți amintești că nu mai ești persoana care putea să o poarte.

Și desigur, la tăcerea mea din ultimul timp a contribuit și vara. Epuizanta vară, lungile nopți, zilele cu soare în frunte, chiar și ploile și furtunile neașteptate și nedorite. A trebui să învăț că e vară, ca în fiecare an, iar asta chiaaar îmi ocupă tot timpul!

Share this: Twitter | Facebook

Totul a început ieri seară, când, venind acasă de la un meci, am zis să întrețin conversația pornită de domnul taximetrist. Mare greșeală. Pentru că, aflând că plec la Londra în vacanță, domnul s-a grăbit să-mi spună, pe un aer superior, că e un oraș de negri, leneși și homosexuali, numai oribilități p-acolo.

Bine, aș fi vrut să-i spun că mie negrii îmi plac, că și eu sunt leneșă și că n-am nimic împotriva homosexualilor, dar am zis că-i noapte, sunt singură și nu se cade să mă cert cu un homofob destul de nesimțit cât să facă pipi cu jet pe destinația pe care alt om și-a ales-o pentru vacanță, vocalizându-și convingerile cu atâta încredere în el, de parcă suntem cu toții aceeași apă și-un pământ. Nicio clipă nu i-a trecut prin cap să-și țină gura, pentru că poate eu am muncit pentru vacanța pe care chiar mi-o doresc într-un oraș în care sunt aproape sigură că n-a călcat. Nicio clipă nu i-a trecut prin cap că este un gest urât să se apuce să-și exprime credințele de față cu un străin.

Mi-am adus aminte de el azi la metrou când nu mi-a funcționat cartela perfect valabilă. M-am dus frumos la doamna de la ghișeu, i-am dat bună dimineața, am întrebat-o ce se întâmplă cu a mea cartelă de 10 călătorii, blocată la 6. Doamna mi-a luat-o cu un aer sictirit, mi-a scris ceva cu pixul pe ea și mi-a făcut semn în dreapta ei. Evident că n-am înțeles ce vrea – să ne luăm de mână? Să dansăm o horă? Nu, doamna m-a informat exact așa: Hai, hai, du-te mai repede p-acolo, ce nu înțelegi.

Pentru că și eu, nu-i așa, am luat-o fix în zeflemea. O fi crezut că fac mișto de ea cu salutul meu și cu formulele mele de politețe, bag seama din ce în ce mai perimate.

Și uite-așa, cum ar zice americanii, s-a deschis o cutie mare cu viermi. Mi-am dat seama că unii oameni sunt oribili și pentru că „îi trage curentul” din cauza a două geamuri deschise în aceeași clădire. La 35 de grade. Preferă să mustească în transpirația proprie, sunt niște torționari ai colegilor de birou care preferă să facă un duș acasă și apoi, la birou, să se bucure de invenții moderne precum AC. Nici nu vreau să încep să discut despre AC! Dar este teribil de nepoliticos să te aștepți ca UN BIROU ÎNTREG să se învârtă după capul tău sensibil la AC sau la curent.

Această atitudine vine la pachet cu plângerile acelorași oameni despre orice. Vedeți voi, când crezi că totul se învârte după tine, s-ar putea să ai un mare șoc când mai vine câte un Galileo Galilei și-ți demonstrează că nu e așa. Te plângi că-ți sună telefonul. Te plângi că nu-ți sună. Te plângi că ești singur/ă. Te plângi că toți bărbații sunt porci/toate femeile sunt interesate. Te plângi că ai de muncă. Te plângi că n-ai. Și tooot așa. Unii din noi o fac doar în mintea lor. Dar nu. Alții poluează aerul din jur cu atitudinea lor plângăcioasă, nemulțumită, tristă, stupidă, așteptându-se să rezonezi cu pretențiile lor absolut nejustificate.

Totul se rezumă la asta: în ultimele zile, săptămâni, luni am avut nenorocul, poate și din cauza mediului profesional, să dau de oameni care pleacă de la presupunerea îngâmfată, născută dintr-o ignoranță profundă, că toți, dar toți oamenii sunt ca ei. Albi, heterosexuali, ortodocși, familiști, triști că viața i-a nedreptățit, trăind permanent într-o Miorița modernă. Nu-i de mirare că societatea românească (alta nu cunosc) e așa cum e, nu e de mirare că avem valorile pe care le avem, nu e de mirare că lucrurile merg așa cum merg, atât de anapoda încât nouă nu ne mai rămâne decât să râdem de ele. Suntem oprimați în continuare de rămășițele comunismului, ale uniformizării, suntem pătați până în venele noastre de taximetrist, lucrător la Metrorex, preot, ziarist, social media manager, inginer sau mai știu eu ce de boala de a vrea ca totul să fie liniar. La fel. Același lucru pentru toți. Să aibă toți aceiași bani, aceeași minte, aceeași moacă tristă de nedreptățit pe stradă. Suntem obișnuiți să nu facem gesturi altruiste, dezinteresate, care ar putea să facă o diferență pentru alții. „Păi ce, eu sunt mai prost? Pe mine m-a ajutat cineva?” Nu știm să dăm, vrem doar să primim – de la relații cu familia, iubiții sau familia până la locul de muncă sau activități ale comunității în care trăim. „Vrei să mă ia lumea de fraier?”

Și când vedem că nu se poate, că lumea merge altfel, devenim copilul ăla răzgâiat din supermarket care se dă cu fundul de pământ și urlă și-și face de râs părinții. Devenim agresivi, chiar fizic, reacționăm visceral, tăiem de la rădăcină tot ce nu e ca noi.

Și iată, dragii mei, de ce unii oameni sunt oribili și de ce în foarte multe dimineți ajung la birou cu capsa deja pusă și un gust deosebit de amar, cu o moacă pe care nu reușesc s-o maschez și cu nervii la purtător. Fac tot ce pot să nu izbucnesc la fel de grosolan și ineficient ca cei pe care îi blamez mai sus când cineva care tocmai a închis AC și toate geamurile când afară sunt 35 de grade Celsius mă întreabă, candid, ce am.

Am fost zen mult timp și încă sunt. Atitudinea asta m-a ajutat enorm, am făcut o schimbare radicală și am ajuns, spre surprinderea celor apropiați, un om răbdător. Din păcate, nu am încă tăria sau energia de a încerca să motivez, schimb, argumentez. Să fac ceva cu oamenii ăștia oribili, să-mi folosesc moaca de copil pe care zic unii că o am pentru a le capta atenția și a le vorbi despre cum ar putea ei să-și îmbunătățească atitudinea și să fie mai buni cu ei înșiși și cu cei din jur. Apoi mă gândesc că, ce e mai grav, unii sunt fericiți în nefericirea lor.

Totuși. Nu poți fi total pasiv, că o iei razna foarte rapid. Așadar, ce-i de făcut? Să-i iei încet pe cei care te afectează pe tine. Dacă eu sunt deranjată de discursul tău fanatic, ortodox sau catolic sau ce-o fi el, să-ți spun. Să-ți spun că atitudinile homofobe mă scot din sărite. Să deschid, dracului, geamul. Și tot așa, înțelegeți voi metaforele.

Este un clișeu, ăsta cu faptele mici care schimbă lumea. Dar e adevărat. Mi-aș dori să nu abandonăm fericirea noastră și gradul de mulțumire personală pentru oamenii oribili care încearcă să sculpteze toată lumea după chipul și asemănarea lor. Să le luăm dalta din mână și să facem lumi pentru fiecare. Lumi mișto, care pot să comunice și să se distreze împreună, chiar dacă sunt diferite.

Share this: Twitter | Facebook

03 Jul, 2014

Problema cu “războaiele”

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

De ceva vreme, am renunțat, mai mult sau mai puțin intenționat, la a duce războaie cu lumea. Destul am suferit din pricini care mai de care mai stupide și care-mi arătau vârsta, cum ar fi faptul că unii oameni trăiesc altfel, văd viața altfel, prețuiesc alte lucruri. Am făcut riduri care mi-au trecut de când am învățat cât de bine e să lași să treacă.

Nu vorbesc de toleranță, ci chiar despre… lăsat să treacă. Prin tine, pe lângă tine. Observi cum sunt unii, conștientizezi că sunt / nu sunt ca tine, te bucură sau nu una din cele două și… treci mai departe.

Problema e că ai așa zile… în care te simți de parcă ai uitat ceva. Simți cum clocotește o furie în tine și nu știi de unde s-o iei. Îți dai poate seama că e ceva altfel, că lumea stă strâmb, că miroase a caca acolo unde înainte mirosea a lavandă.

Ai pus pușca în cui și e cam sus pentru tine acum.

Problema cu războaiele e că uneori ți-e dor de ele. Și ție așa… cumva rușine să recunoști. Mai cu seama în fața celor care te văd ca pe un erou pentru că alegi să treci peste tâmpenii de parcă ai pluti.

 

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

September 2014
M T W T F S S
« Aug    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Just kids by Patti Smith