A sunkissed world

Aseara am fost, dupa 7 ani lungi, la Depeche Mode live.

Cand Martin canta Home, ma uitam la el pe ecranele uriase, printre mainile intinse cu disperare sa filmeze, sa pozeze, sa inregistreze, sa simta, eu ma gandeam la Depeche Mode acum 7 ani, primul mare concert din viata mea, prima data cand am inteles ce e aia sa cante un stadion la unison, prima data cand m-au facut oamenii sardina la un eveniment si nici ca mi-a pasat, prima data cand mi-a fost ciuda ca am inaltimea pe care o am si ca nu vad nimic.

M-am gandit la cat de altfel era viata acum 7 ani. Habar nu aveam cate lucruri or sa dispara, cate or sa apara, ce frumos o sa fie tot si cat de minunat de altfel.

M-am gandit ca intotdeauna am fost acasa, in toti anii astia in care mi-a parut ca am ratacit. Am inteles cand Martin canta ca nu e nevoie de cort, casa, pereti, cochilie sau stadion sa fii acasa, tu cu tine, in mintea ta.

Am fost siderata de cantitatile enorme de energie ale lui Dave Gahan. Acum l-am si vazut de aproape, l-am vazut cum zambeste, mi-am sters regretul ca in 2006 am stat in fundul curtii si nu am vazut aproape nimic. Asta a fost cumva si o pedeapsa, pentru ca am vazut de aproape cum zambeste, cum ii luceste pielea ca unui sarpe si cum se misca asemenea, cat de lasciv si hipnotizant e, cat de din alta lume pare, all dressed in black, jucandu-se cu microfonul ala ca si cum ar fi cel mai sexy lucru din lume, cum e imbracat in haine croite nu numai pentru corpul lui, ci si pentru explozia de energie pe care o poate catapulta catre zeci de mii de oameni din ciocatele lui negre si pantalonii croiti ireprosabil si atat.

Iarasi m-a uimit contrastul intre Dave Gahan cel sumbru, daca doar il priveai, si Martin Gore cel cu sclipici pe pleoape si pe unghii – si diferenta enorma dintre sensibilitatile fiecaruia dintre ei. Si Fletcher, cuminte si tacut in coltul sau, facandu-si linistit treaba fara sa ia scena in brate ca cei doi.

De la primul Depeche live si pana acum am acumulat multe concerte vazute si simtite pe stadioane sau la festival, am strans fustrari, m-au enervat fel si fel de oameni, m-au uimit mii si mii de proiectii, am privit gramezi de ecrane, am cantat sute de versuri.

Si totusi, dupa 7 ani, sunt acelasi om caruia i se ridica inima in gat atunci cand se sting luminile pe stadion. Acelasi om care, la final, desi stie setlistul pe dinafara, mai spera marunt la inca o bucurie.

Sunt un om norocos ca mi-am inceput seria de concerte live cu Depeche Mode. Aseara am vazut ca nici nu se putea mai bine. Aseara am vazut niste mici aliens pe scena. Niste producatori si distribuitori de energie si veselie si senzualitate si drama si melancolie. Mi-am vazut una din formatiile de suflet si sunt ingrozitor de trista ca nu stiu cand o sa ii mai vad. Stiu ca nu spune mare lucru fraza asta, dar e tot ce pot acum, cand picioarele inca ma dor, urechile imi vuiesc si am ca intotdeauna Home pe buze.

PS: postul meu de dupa primul concert se numea tot Devotional. Atunci n-am scris mare lucru. Nu am fost in stare

Oamenii din jur isi schimba topicurile conversationale cu viteza cu care altii isi shimba sosetele. E simplu sa pari antisocial daca nu esti atent pret de numai cateva secunde. Ii asculti vorbind si te intrebi: unde sunt toate celelalte preocupari pe care credeai ca o sa le ai vesnic si de ce miroase luna mai a atata ploaie?

Am inceput sa vreau lucruri care ma speriau inainte. Culmea e ca si acum ma sperie putin, numai ca acum le vreau. Ma simt aproape in fiecare zi ca atunci cand te afli la intrarea de la parcul de distractii. Speriat, si totusi abia astepti sa vezi ce e inauntru. Palmele iti transpira cand te urci in roller coaster si parca te-ai da jos, dar e deja prea tarziu. N-am ajuns insa pana acolo, sunt doar la poarta, mai am ceva pasi.

In rest imi petrec timpul imaginandu-mi ca toti oamenii pe care ii cunosc sunt frumosi si calzi si buni. Imi imaginez ca as avea ce sa vorbesc cu fiecare, ca ne-am intelege, ca am fi cei mai buni prieteni, ca ne-ar prinde noaptea depanand cate in luna si in stele.

Si asa trec unele zile; as zice ca e o preocupare mai buna decat altele. Cum ar fi panditul de fire albe si de necazuri, ingrijorari cu privire la anotimpul ploios si smiorcaieli mai mult sau mai putin justificate cum ca viata e grea si totul e nasol.

Dintotdeauna am fost indragostita de liliac si de iasomie. Tin minte si acum cum, copil fiind, pandeam sa infloreasca pe rand, cand una, cand cealalta. Sufeream groaznic cand liliacul se trecea atat de repede si ma bucuram de iasomie, care tinea parca putin mai mult. Lamaita ii ziceam si aveam o tufa in fata casei. Ma rog, vecinul avea, dar se revarsa, generoasa, si la mine in curte.

Si acum folosesc florile pentru a numara trecerea timpului. Numai ca pare ca se grabeste de fiecare data, al naibii timp. Uite liliacul, acum nu mai e. Lamaita inca n-am mirosit, dar tot e bine ca am vazut pe Facebook (!!!) ca a inflorit. Ma astept sa apara si sa dispara si teiul cu viteza luminii.

Nu imi pare rau ca trece timpul din ce in ce mai repede, e o chestie relativa ce ni se intampla tuturor o data ce avansam in varsta. Imi pare insa rau ca nu mai stiu ce sa fac cu el pentru a mi-l insusi cu adevarat. Cand eram mica si pandeam florile din gradina, nu numai ca aveam tot timpul din lume, dar aveam intelepciunea de a sti ce sa fac cu el. Acum, il privesc neputincioasa si nu stiu cum sa ii spun sa mai stea. Oamenii mari pierd inteligenta timpului. Cred ca il salveaza cand de fapt il trimit intr-o gaura neagra in care incearca ei sa il caute la batranete, insa nu mai au cum sa il gaseasca nicicum.

Florile de mai imi aduc mereu aminte de simplitatea copilariei. Nu o regret, insa ma chinui (putin in zadar, recunosc) sa o readuc la viata, macar in viata mea – n-am avut niciodata stofa de erou, sunt prea egoista.

As face multe chestii acum. Ma mananca talpile si am atata energie, incat nu ma recunosc. Chiar miercuri am crezut ca o sa explodez ca o Supernova, de la toata energia acumulata. As fi facut o groaza de lucruri si nu m-as fi oprit. A trebuit sa pun capul pe perna cu forta, in jur de ora 2 AM, ca de obicei, ca sa ma asigur ca voi fi functionala la o Intalnire Foarte Importanta de joi (si de succes, as spune acum).

Nu stiu ce sa zic ca se intampla. Poate asa e cand lucrurile merg bine. Te umpli de energie incet-incet, pana cand la un moment dat nu te mai recunosti.

Eh, si acum am foarte multa energie, pe care as risipi-o asa:

1. M-as duce pana la Origo sa beau o cafea tare de tot si aromata de tot, o cana de cafea neagra si spumoasa, o cafea care te face sa uiti si totodata sa iti aduci aminte, sa stai si totodata sa alergi, sa te bucuri si totodata sa cazi pe ganduri.

2. M-as duce pana la mare, in masinuta mea frantuzeasca si rosie si proaspat reparata si care poarta numarul norocos 3 in nume, 3 de la de cate ori e nevoie sa incerci sa conduci pana cand reusesti. Sa merg pe A2 cu vantul prin par si Depeche Mode la maxim.

3. M-as duce la un restaurant oriental si as manca atat falafel cat poate sa manance cel mai infometat om din lume, ceea ce, fireste, este mult si poate o exagerare, dar cine poate spune cat de mult iubesc eu falafel-ul, daca nu eu?!

4. As citi pe o banca in parc; mi se pare meschin timpul care imi mai ramane de citit, chiar si timpul pe care mi-l fac, renuntand la fel si fel de placeri, cum ar fi somnul.

5. As sari pe o trambulina, insa nu stiu niciuna prin jur destul de vesela cat sa nu imi strice cheful de viata de azi.

Si cam atat pe lista de azi, ma preseaza Treaba de Vineri, care, se stie, nu cunoaste liniste sau alte chestii care rimeaza cu linistea.

Ma incearca uneori o senzatie apasatoare ca o ploaie de toamna cum ca am pierdut ceva.

Din nefericire pentru mine si economia timpului meu, nu simt ca am pierdut ceva concret. Cum ar fi chei sau vreun biletel sau niste bani; nici macar la primul nivel al chestiilor metafizice nu stau prea bine, fiindca nu e vorba de simtul umorului sau cheful de viata sau dorinta de a invata.

Pur si simplu… nu stiu ce e, dar simt ca sunt  mai usoara – si nu intr-un sens neaparat mai bun. Nici mai rau, totusi. Nu stiu, este realmente ciudat si este foarte posibil sa mi se para doar. Se stie ca aprilie are mereu chef de glume, chiar daca anul asta spiritul sau ghidus si-a facut mai greu aparitia.

Cert e ca sunt asa de derutata, incat nici nu stiu daca sa incep sa caut sau sa inlocuiesc ceea ce, aparent, am  pierdut. Si cumva, desi premisele sunt cu totul si cu totul altele, ma simt pe un permanent loc 2 sau 3, poate chiar 4, in orice caz, departe de cel cu care ma simt cel mai bine.

Asa ca ce sa facem? Stam si asteptam. Poate ca am pierdut cu totii ceva si undeva chestia asta inseamna un echilibru. Poate ca doar mi se pare fiindca e luni si nu am baut decat doua cafele. Sau poate, doar poate, e de la vantul asta de aprilie care ma dezechilibreaza uneori atat de tare, ca pana nici tenisii mei credinciosi nu mai fac fata.

O stiti? E spaima aia care te cuprinde cand iti dai seama ca nu te mai afli de mult la inceputul anului. Pentru unii dintre noi, mai putin norocosi, e spaima ce apare cand iti dai seama ca e momentul sa iti depui toate declaratiile fiscale posibile si imposibile. Pentru altii e doar spaima ca nu au apucat sa-si etaleze toata garderoba de iarna, sau ca nu au dat inca jos kilogramele puse de Craciun.

E insa in mod cert spaima de a realiza ca a trecut atata timp dintr-un an in care ti-ai propus, in secret sau explicit, sa schimbi lumea. Inca nu te-ai apucat nici macar de plan si uite ca suntem la jumatatea primaverii. E frica de a realiza ca sunt sanse mari ca si anul asta sa procrastinezi, teama de a te accepta inca o data asa cum esti.

E frica de a nu ramane iar pe dinafara, teama de a nu avea vacanta de vara perfecta pe care nici  macar nu ti-ai planificat-o, sunt palmele transpirate in fata faptului ca uite, te inradacinezi si incepi sa devii, te definitivezi, te statornicesti in a fi asa si nu altfel, in a fi tu si nimeni altcineva.

E spaima de a te trezi ca e iarna iar si de a privi inapoi si de a-ti da seama ca teama de final de aprilie a fost intrucatva nejustificata pentru ca nu ai cum sa prevezi nici un milifragment din cat de grozav o sa fie si o sa fii, de fapt.

Sunt dupa colt, le simti? Iti sufla in ceafa. Du-te acolo, iti spun. Si simte asta. Si construieste-ti amintiri si semafoare interioare mereu pe rosu. Trebuie sa fii asa, si pe urma altfel, si niciodata acelasi.

Povestile care asteapta sa fie scrise sunt niste mici tirani. Poarta cu ele una din cele mai oribile arme: posibilitatea. Se poate sa se intample, se poate sa nu, sunt la fel de chinuite ca pisica lui Schrödinger – de fapt, stai, poate nu era chinuita. Dar nu vom sti asta niciodata. Vom sti insa si vom simti doar crunta presiune a povestilor ce asteapta sa fie scrise si a drumurilor ce asteapta sa fie umblate.

Si de crezi ca te poti feri de ele in casa ta, in singuratate, inconjurat de suficiente lucruri concrete cant sa nu ai timp de alte ganduri, te inseli. Povestile nescrise te judeca, te asteapta si te cheama, toate trei in acelasi timp. Pantofii te pandesc de dupa usa si se intreaba – oare sa fie asta ziua cand o luam pe drumul mai putin umblat? Si, desi se intreaba in soapta, o sa ajungi si tu sa iti pui semne de intrebare in curand. Intai din tastatura, pe urma incet incet in fiecare zi si prin toate povestile prin care umbli.

Asa ne trebuie daca ne place sa incercam. Si nici macar nu e pacat; posibilitatea e, poate, cea mai placuta angoasa posibila.

Uneori dezamagirea arata ca un valatuc de praf.

E mic si trist acolo intr-un colt si stii ca ai face bine sa dai cu matura. Insa o matura nu vine niciodata singura si fara sa iti dai seama te trezesti ca de la acel valatuc mic de praf ai inceput sa faci curatenie mai ceva ca de Paste si Craciun in combinatie cu o nunta, poate a ta. Si uite asa rascolesti tot felul de alte bucatele mici de praf care ajung sa se invarta in aer si sa te sufoce.

Alteori, dezamagirea este un animalut mic si rau.

Te musca si te maraie chiar daca tu te porti frumos. Si ce e cel mai nasol e ca poata sa rasara de oriunde nici cu gandul nu gandesti. Din spatele unui raion cu cereale la care te holbezi de jumatate de ora pentru ca nu intelegi ce e cu atata zahar pe lume. De pe strada pe care mergi cu un zambet mare pe fata, avand grija sa inlocuiasca acel zambet cu o grimasa. Din cartea ta preferata, din spatele vreunui paragraf cu talc.

Insa de cele mai multe ori, dezamagirea ia chipul unor oameni.

Si de cele mai multe ori, ii cunosti pe oamenii aia. Si te uiti la ei, privesti prin ei si cauti intelesuri acolo unde nu a mai ramas nimic in afara de ea, dezamagirea. Imbracata in om, umbla pe strada cu privirea goala si are grija sa impiedice orice avant, pentru ca nimeni nu trebuie sa zboare cand altii nu pot nici macar sa se dea jos din pat dimineata.

Dezamagirea de primavara este unul din cele mai ciudate lucruri. Vrei sa iti vezi de viata si de primavara si te trezesti brusc tintuit de maini si de picioare. Si ai atatea drumuri de facut si atatea povesti de scris…

Si s-a facut 1 aprilie si mi-e frica de mor. Nu am chef de glume, bancuri, pacaleli – in mare parte pentru ca majoritatea sunt de prost gust. In schimb, am nevoie de o cana tare de cafea si sa nu vorbesc cu nimeni, in ziua asta in care se vede treaba ca sunt obligata, prin natura muncii, sa vorbesc si sa explic lucruri. Am nevoie sa stau si sa imi rumeg povestile, poate pe unele sa le si scriu. Am nevoie de liniste si voie buna. De acasa.

Oricum, ca nu putem avea ceea ce ne dorim e o chestie cu care m-am obisnuit. Ca nu e bine sa avem mereu parte de ceea ce ne dorim, la fel. Da’ nu se poate sa se intample minunea asta moderna mai des decat se intampla, de fapt?

Sa va spun totusi ce se intampla daca nu primesc eu ceea ce am nevoie. Organismul meu incepe sa se comporte ca un copil razgaiat. Se da cu fundul de pamant si nu se lasa pana nu primeste. Aveam nevoie de multa odihna – e o chestie pe care o simt inca din primele zile inapoi la munca din ianuarie. Si cum nu am primit asa multa odihna cum mi-am dorit – ba chiar m-am trezit mai aglomerata decat imi doream sa fiu – am avut parte de o mica criza de personalitate de joi incoace.

M-am tot gandit ce-o fi fost, ce-oi fi avut, si am ajuns la definitia asta: mica criza de personalitate.

Asadar, de joi incolo corpul meu a inceput sa dea semne de oboseala si de saturatie. Plictisit de stres, nesomn si griji, vineri pe la 12 a capitulat. Nu stiu sa zic ca am avut ceva concret, in afara de epuizare. Am dormit, mancat, baut apa, m-am plimbat si toate cele, am lasat-o mai moale cateva zile si iata ca azi sunt ca o primula.

A nu se intelege ca sunt un caz corporatist grav; nici pe departe. Oboseala mea e mai degraba psihica – atunci cand stau si ma gandesc si rumeg si iar ma gandesc si iar analizez si tot judec si o iau de la capat. Cum sa nu simti nevoia sa te odihnesti putin, dupa toate astea?

Morala povestii cred ca e aceasta: daca nu primesti ceea ce ai nevoie, intr-un fel sau altul, poate un fel mai neplacut, iti vei lua singur.

Si el o iubea pe ea, si ea il iubea pe el.

E un lucru atat de simplu si de complicat, incat e firesc ca nu intelegi nimic. E mai intalnita si acceptata situatia in care stii ca oamenii nu sunt fericiti sau ca nu si-au gasit inca petecul potrivit pentru sacul lor cu de toate, incat sa vezi doi oameni care, impreuna, au sens, au poveste si au dragoste pe care, culmea, stiu sa o si imparta pare deja un SF reusit.

In fine, e asa cum v-am zis: si el o iubea pe ea, si ea il iubea pe el. Intr-un sens, povestea s-ar putea incheia aici. Insa in alt sens, povestea are anumite ramuri care trebuie amintite. Desi puteti sa va opriti aici, v-am spus deznodamantul, in pofida oricarei reguli literare sau de bun simt. El o iubea pe ea, ea il iubea pe el.

Ei bine, intr-o zi am aflat ca trebuie sa ii vizitam. Ca s-a intamplat ceva ingrozitor, mi-a spus cineva. Ca trebuie sa le facem o vizita si sa aflam mai multe. Si m-am dus. Era pentru prima data cand intram in casa lor. Aveau o casa ciudata, cu multe etaje, camerele fiind fiecare la cate un etaj si conectate una cu alta printr-o scara interioara. Casa era scaldata in lumina, simpla si alba, aproape de idealul fiecaruia dintre noi atunci cand ne gandim la un loc linistit in care sa ne asezam si sa visam la mai bine. Si totusi, casa era inconjurata de un aer straniu. Si nu pot sa spun altfel, insa era un straniu… bun.

La parter, am observat cu uimire o camera goala. Pereti goi, parchet foarte zgariat si un miros molatec de felina. Dar ei nu au pisica, mi-am zis, si chiar daca ar avea, n-ar avea nevoie de o camera goala, doar pentru ea. N-am putut insa sa ma gandesc prea mult la asta, pentru ca trebuia sa aflu ce s-a intamplat cu ei. Asa ca am urcat mai sus, mai sus…

… pana in dormitor, unde am dat de el. Dormitorul era asa de ciudat, incat mi s-a parut cel mai potrivit dormitor pe care il puteam vedea acolo si atunci. Era o camera mult mai mare decat celelalte, mai mare decat ar fi fizic posibil pentru casa aceea inalta. In camera asta mare nu erau decat 7 paturi. Iar in unul din ele, la margine, dormea el. Imbracat complet in haine de iarna si cu o figura atat de incrancenata, incat aproape ca m-am speriat. Mi-era teama sa il trezesc, dar voiam sa vorbesc cu el, sa-l intreb ce s-a intamplat si unde e ea. Insa oricat m-am straduit, nu am reusit. Parca se mutase, in camera asta, intreaga padure adormita din celebrul basm. Totul dormea, totul era inghetat, scufundat intr-un somn ce parea fara sfarsit.

Am continuat sa urc tot mai sus, pana in turnul casei. In turn, mama ei fuma o tigara, bea o cafea si privea spre padurea intinsa ce se asternea la poalele casei lor fermecate. M-a privit cu neincredere si mi-a spus totusi sa iau loc. Am intrebat unde e ea, iar raspunsul a fost o miscare scurta de cap inspre padure.

Si apoi am aflat. Nu stiu daca de la mama ei sau am aflat asa cum afli, cand esti mic, cum sa iti legi sireturile: ceva firesc de care o sa te folosesti toata viata, dar ceva despre care nu poti spune exact-exact cand si cum ai invatat.

Am aflat ca el si ea se puteau transforma in tigri oricand voiau. Si se plimbau in padurea cea cuminte si dormeau in camera goala de jos. Cand se plictiseau de salbaticie, redeveneau oameni. Nu se plictiseau niciodata. Nu aveau televizor, biblioteca sau internet. Nu aveau nevoie de nimic altceva. Se iubeau si ca oameni, si ca tigri. Erau aceiasi, doar ca uneori aveau blana si alteori haine.

Si intr-o zi, ea nu s-a mai putut transforma inapoi in om. Iar el nu s-a mai putut transforma inapoi in tigru. S-au pierdut in devenire, unul de o parte si altul de alta. Si au ramas indurerati ca tocmai lor li s-a putut intampla asa o limitare crunta. Nu au mai stiut unul de altul altfel si s-au pierdut. Ea in padure, revenind noaptea pentru a dormi acasa in camera goala. El, dormind inca de atunci, de parca si-ar fi pierdut intreaga energie vitala. Ei impreuna, intr-un fel de limbo din care inca nu stiau sa iasa.

Povestea nu are alt deznodamant decat acela pe care trebuie sa il stiti. El o iubea pe ea. Ea il iubea pe el.

Restul e deja parte secundara a unei povesti care s-a intamplat, sau s-ar fi intamplat, sau nu s-a intamplat niciodata si a fost doar visata – nu e oare acelasi lucru?

[Povestea nr. 1 cu balauri: Balaurul ghinionist]

[Povestea nr. 2 cu balauri: Balaurul care nu mai putea sa zboare]

[Povestea nr. 3 cu balauri:  Balaurul cu agorafobie]

[Povestea nr. 4 cu balauri: Balaurul care avea mereu umbrela cu el]

[Povestea nr. 5 cu balauri: Balaurul care a mancat urzici]

[Povestea nr. 6 cu balauri: Balaurul ce iubea gentile]

[O alta poveste: Vlaicu Politistul]

[O cu totul alta poveste: Otto, pisica anxioasa]

[O poveste ca un vis sau un vis ca o poveste: Piticii cu vestute]