A sunkissed world

16 May, 2016

I’m not living, I’m just killing time*

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|If only

*aici

 

Azi dimineață m-am trezit ca niciodată.

Pentru câteva clipe nu am fost eu. Nu știu cine am fost. Nu am înțeles ce trebuie să fac cu mâinile, ce e cu patul ăsta, de ce sunt lucrurile aranjate așa în cameră și, de fapt, ce e aia o cameră.

Am mai trăit clipe de confuzie – ultima pe care mi-o amintesc e recentă, eram într-un aeroport mult prea treaz pentru ora 1:30 AM și eu știam doar că trebuie să merg acasă, dar nu puteam conceptualiza acest ”acasă”.

Doar că acum am fost complet ruptă de mine, de corpul meu, de ceea ce știu despre mine.  O senzație rece și întunecoasă, apăsătoare ca o noapte prea caldă de august în care nu-ți merge ventilatorul și tu ești prea obosit și ai mâncat prea greu la prânz.

Nu mai știu cum am revenit la realitatea mea. Am stat și am așteptat, probabil. Nu asta facem cu toții? Oare nu pentru asta m-am antrenat atâția ani?

Ca, atunci când îmi trece vreun gând altfel prin cap, să aștept să treacă. Când deschid ușa spre Narnia, să aștept să vină cineva s-o închidă. Când dau de piticul de la capătul curcubeului, să nu-i spun nimic, să aștept să plece.

Uneori, doar uneori, pare că întreaga viață e o amorțeală.

Share this: Twitter | Facebook

25 Apr, 2016

Și când ești la metrou

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Uneori vii de la muncă pe la șapte jumate seara așa și prinzi metroul gol. Grămezile de oameni s-au dus deja acasă, acum mai sunt 2-3 rătăciți. Și mergi cu Gaslight Anthem în urechi, cu bocancii ăia verzi în care ai transpirat și te simți cam urâțică în hanoracul ăla.

Dar ești așa de cotropită de fericire că nu știi de ce să te ții cât să nu cazi. N-ai mai fost așa de ceva vreme.

Ești fericită că ai rucsacul plin de șosete cu pepeni, cadouri de Paște și planuri, că deși Gaslight sunt în pauză s-ar putea reuni oricând și ai putea răguși pe ’59 sound, că viața e așa cum e și nu e altfel, că ai pierdut fix cât ai pierdut și că ai plâns fix cât ai plâns, că azi a fost luni și ai fostlamuncălanaiba.

Sunt fericiri.

Pe culmi de munte, în Seychelles (cred – trebuie să fie oameni fericiți acolo), în luciri de diamante, în săruturi de adolescenți, în conturi în bancă, în apusuri cu Prosecco, în parapante și în fugi.

Și sunt și alte fericiri.

Mici. În metrou. Și foarte, dar atât de ale tale.

Share this: Twitter | Facebook

21 Mar, 2016

Înapoi în mare**

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|If only

Te apuci să faci chestii – bani, muncă, relații, copii. Te apuci să faci o grămadă de lucruri și uiți de tine. Te trezești brusc într-o dimineață ca un pește pe uscat: nelalocul tău și pe moarte și zău dacă știi ce e mai rău. Ai vrea să desfaci tot ce ai făcut. Ai vrea să uiți tot ce ți-ai amintit. Ai vrea să nu mai știi să te trezești, dimineața. Să știi doar să visezi și asta să-ți fie singura realitate.

Ai vrea, de pildă, să uiți să te-ai lăsat de fumat și să-ți mai aprinzi una. Să uiți că te-ai lăsat de iubit anumiți oameni și să le scrii poezii, ca pe vremuri. Să uiți că nu mai știi să te îmbraci în altceva decât în negru, gri, alb.

Dar când te apuci să-ți croiești un om nou care nu ești tu, nu mai poți să te lași.

Trebuie să continui cu mascarada. Tot înainte, poate-poate iese ceva. Și de nu iese – și mai bine. Tu ai vrut! Ai încercat!

Ai încercat pe dracu’.

Puține chestii ai mai încercat de când ai crescut.

 

*Acest text reprezintă o ficțiune. Niciun fapt relatat nu are legătură cu realitatea (voastră).*

 

**Titlu

Share this: Twitter | Facebook

19 Mar, 2016

Treisprezece.

Posted by: sunkissed In: If only

Nu mai țin minte dacă erai superstițios. Probabil că la nivel declarativ nu. Dar probabil, la fel ca și mine, un pic acolo ți-era nițel frică de pisicile negre care taie calea oamenilor în diminețile de 13.

Întrebarea e – eu ce fac anul ăsta? 13 ani de dor, 13 ani de ghinion cumplit. 13 ani în care mă tot proiectez uneori, noaptea, când nu mă vede nimeni, în Cealaltă Viață, aia în care nici eu și mai ales, mai ales nici tu nu ai avut ghinion. Cât timp oare se va mai deschide ușa spre ea?

Până acum ghinionul m-a motivat. M-a făcut să fiu mai bună. Uite, am scos cartea, știi? Am făcut lucruri bune anul trecut. Am încercat să le fac și mai bine pe toate și poate anul ăsta reușesc. Și le-am făcut bine pentru că tu m-ai învățat. M-ai învățat ce înseamnă să fii responsabil, atent, sârguincios și mai ales om cu ceilalți.

Când aveam discuțiile noastre lungi despre viață și tot, continuarea firească, realizez, a poveștilor pe care mi le spuneai când eram mică, mi-era teamă că nu-ți voi reține fiecare cuvânt. Acum realizez că nu despre asta e vorba. Disperarea cu care te ascultam și încercam să le rețin a fost totuși bună la ceva. Am reținut esența. Acum, după atâția ani, tot așa sunt: uitucă până la cer. Nu țin minte mai nimic din ce aud, văd și, din păcate, citesc. Dar țin minte ce trebuie să însemne.

Problema e că acum realizez că ai mai avut dreptate cu ceva: lumea asta poate foare ușor să mă pună la pământ. Nu îi e deloc greu, sunt o mână de om. Și am idealuri și îmi pun probleme și pun întrebări și atunci când încerc să fac bine, pot eșua fantastic doar pentru că am încredere în toți oamenii.

Așa că mă întreb, acum că încep ăștia 13 ani de ghinion: cât timp o să mai meargă ulciorul la apă? Cât timp mă voi mai strădui să scot ceva bun din tot nonsensul ăsta? Cât timp voi mai rezista până când voi tăia calea pisicii și voi spune La dracu’ cu toate?

Și uite așa ajung iar să aștept răspunsuri care nu vin.

Și uite așa, că sunt 10, 12 sau 13 ani, tot foarte, foarte greu îmi e. Și dor de poveștile tale. Era mai bine să ne fi oprit acolo. Să ne fi mutat în pădurea cu iepurași și păsări cântătoare, să fi ales o scorbură să ne fie tuturor casă, să ne fi luat toți câinii cu noi și să fi stat acolo sub plapumă toți, citind cărți și uitându-ne la campionatul de Sumo. Da. Așa era cel mai bine.

Share this: Twitter | Facebook
Comments Off

26 Feb, 2016

*Inspo*

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Ești o coală albă. Tabula rasa, cum ar veni.

Dar asta nu e neapărat bine. Nu toți oamenii au imaginație.

Mai mult, unii nu știu decât matematică.

 

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

22 Feb, 2016

Vis de primăvară

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Momentul ăla când îți dai seama că mai e un pic și ești în martie.

Mica panică în fața faptului că a trecut iarna și ți-au cam trecut toate scuzele care încep cu “hai să treacă iarna”.

Nu mai poți să te prefaci prea mult, la o adică. Îți plictisești și publicul.

Și ce mai rămâne de făcut? Să fii autentic, desigur.

E însă așa de greu după ce luni, ani în șir ai făcut tot ce-ai putut ca să fii altcineva.

Ca să fii altfel, cu sclipici și paiete, să fii ușor identificat din mulțime, deși ție ți-e frică, de fapt, de mulțimi.

Și taman acum și-a găsit și iarna asta să treacă. Când tocmai ce stăteai bine pe canapea, adâncit într-o lene sălbatică aproape.

Dar hai, un picior în fața altuia. Un picior în teniși în fața altuia în bocanc, întinzi mâna în cămașă și te scuturi cu umărul de haina groasă, galbenă, de iarnă.

Hai înc-un pic. Că doară n-o veni încă un viscol acum… nu?*

*Nu. Nu te mai uita cu speranța omului leneș pe geam. Chiar e cazul să descui ușa.

Share this: Twitter | Facebook

26 Jan, 2016

How many nights did I crash against the waves?*

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

* press play

Ai mulți oameni care-ți locuiesc în cap și ai și mai mulți care joacă tontoroiul fix pe atrii. Și-n fiecare zi mai aduni, mai împarți, mai scazi din ei și tot ieși mereu pe plus.

….

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și-mi place ce văd. Mi-au trebuit mulți, mulți ani și multe operații la care m-am supus singură, mai adesea fără anestezie, ca să ajung aici. De câteva luni, stau și le revăd cu ochii minții pe fiecare. Sunt în acelați timp și pacient, și medic. Dar mai ales observator. Mi-amintesc de momente cheie și mă bucur că au fost. Că le-am întâmpinat așa cum am putut eu mai bine, că le-am pus la masă și am stat de vorba cu ele și am ieșit din asta cumva mai curată.

Dar am greșit când am crezut că, doar dacă stau și mă uit la aceste clipe cu nostalgie, s-a terminat cu furtunile, cu zbuciumul, cu întrebările. Nu am fost niciodată bună la previziuni. Doar la analize.

Și uite-așa constat că a început un alt an în care nu știu să înot.

Un alt an în care mi-e frică de salturile în gol.

Un alt an în care aleg tăcerea, pentru că-i sigură și nu supără pe (mai) nimeni.

Problema e că uite, am anii ăștia, am făcut lucrurile astea, am scos și o carte și tot nu știu prea bine de unde să mă apuc. De unde puteam înainte –  nu mai am ce. Am alte rugozități, alte mânere, alte resorturi, alte minuni la care nu mai știu cum să mă raportez.

O să știu. Între timp, o să mai și las să mi se întâmple lucruri. În definitiv, viața e ca la mare: valurile nu se opresc niciodată, nici măcar în toiul iernii.

Share this: Twitter | Facebook

15 Jan, 2016

Cântec de ianuarie

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Și stai liniștit și asculți de tine.

E ianuarie, sunt fel și fel de avertizări meteo. Ai și tu una: avertizare de lipsă de voință.

Stai apatic și nu știi să vrei. Cu picioarele îndoite sub tine, cu pătura strânsă la piept, cu praf pe vraful de cărți de pe măsuță, cu mucegai în cana de cafea.

Și totuși nu e rău. Nu te simți abandonat sau singur sau degeaba. Cel mai bine ai putea spune despre tine că nu te simți.

Ai luat o pauză. De la a simți că te transpui din nou pe piesa *aia*, știi tu care. Aia care îți amintește mereu de o viață care s-a sfârșit și după care nu ai apucat să ții doliu.

Ai luat o pauză de la citatul *ăla*. Ăla pe care îl scrii, ca pe o mantra, pe toate caietele neîncepute pe care le cumperi doar-doar s-or umple singure de idei.

Ai luat o pauză de la scrâșnitul din dinți practicat invariabil în fiecare dimineață în care, după ce că ajungi și la birou, sub neoane pentru încă 9 ore, observi că cineva ți-a furat cana de cafea.

Ai luat pauză de la a te plimba prin parcul *ăla* despre care nu ai povestit nimănui. Nu ți-ai mai plimbat șovăielile pe acolo de ceva vreme, așteptând un deznodământ din altă parte.

E ianuarie și e cod portocaliu de… nimic.

Și nu e așa de rău. E duios. E necesar. E  la timp.

Share this: Twitter | Facebook

11 Jan, 2016

Starman

Posted by: sunkissed In: Fără nume

Nu cred că am iubit vreodată un artist mai mult și mai intens. Cred că l-am iubit pe atât pe cât mi-a fost, mi-este imposibil să îl cunosc, să îl cuprind, să îl înțeleg. Geniile sunt adulate, mai niciodată înțelese. E greu să o faci, greu să încapă în mintea ta posibilitatea existenței unei alte minți, atât de mare. Greu să pricepi câte universuri i se deschid, zi de zi. Greu să înțelegi cum e să plutești printre povești fantastice la fel de simplu cum alții își pun de cafea, în fiecare dimineață.

Sunt furioasă azi pentru că geniile nu trebuie să moară ca oamenii.

Sunt furioasă pentru că, de fapt, nu cred că s-a inventat cuvântul care îl poate descrie pe David Bowie.

Sunt furioasă pentru că a reușit să fie un superom, dar că nu a stat mai mult cu noi. Avem nevoie de superoameni.

Și-mi va fi dor să ascult Heroes fără să știu că împărțim același pământ, privim la același soare.

Fără să știu că măcar avem în comun faptul că suntem amândoi vii.

E bizară lumea fără David Bowie. It’s the freakiest show.

Share this: Twitter | Facebook

30 Dec, 2015

The giving year

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

A fost un an bun.

A fost un an rău.

Și ambele afirmații sunt cât se poate de adevărate.

Înclin să cred că nu mai există an bun sau rău. Există ambele împreună. Pentru fiecare zâmbet, există un moment de singurătate cruntă. Pentru fiecare înfrângere, există un prieten care te scoate la cafea.

Anul ăsta am învățat să dăruiesc. Și mi-e rușine că am învățat asta la 30 de ani. Dar hei, am învățat.

Anul ăsta mi-am reamintit să-mi iau la revedere. Și of, cât a durut.

Anul ăsta am învățat importanța unei perechi trainice de pantofi. Și am ajuns mai departe decât aș fi crezut.

Anul ăsta mi-am reamintit că suntem mici și ușor de luat de vânt. Și că tocmai de aia e important să ne construim rădăcini alături de cine trebuie.

Anul ăsta mi-am dat seama că avem datoria, față de noi, să trăim cât mai frumos putem.

Anul ăsta mi-am apreciat canapeaua, dar și faptul că pot să-mi planific vacanțe peste 6 luni.

A fost un an. Și povestea continuă.

 

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

May 2016
M T W T F S S
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

  • Adina: Daca am amesteca si cateva momente de fericire printre multele situatii de nesiguranta si tristete, nu ar mai fi totul asa de mohorat, poate doar plic
  • Iuliana: Cu totii am asteptat un moment de respiro, perioada asta fiind chiar cea potrivita. Nu numai ca o sa stim la ce ne asteptam, se apropie sarbatorile, d
  • Andreea: Pare mai mult ceva "din interior". Ceva ce iti ofera acea stare, poate ca e pur si simplu ceva banal, o perioada cu care inca nu te-ai acomodat bine,

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki