A sunkissed world

30 Mar, 2015

Fuse și se duse

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

O săptămână de consistența unui metal din altă lume. Nu știi ce să faci cu el. Nu știi dacă-i bun sau toxic, iar simțurile îți sunt înșelate și nici măcar nu poți face afirmații de genul: e greu/e ușor, e rece/e cald.

O săptămână prăfoasă, prin care ai trecut ca printr-o apă grea, deși nu știi să înoți. Cu un colac aproape dezumflat, dar cu plămânii plini de aer. Într-un balon cu aer, dar aer deloc cald.

O săptămână în care tot ce vrei e să fii magic, dar nu-ți iese decât o chestie deosebit de concretă și de banală, cum ar fi să mergi să cumperi pâine de la magazinul de la colț.

Zile în care te trezești fie exagerat de optimist, fie nemaipomenit de trist, iar ambele aceste stări contradictorii lucrează împotriva ta, a celui care trebuie să fii săptămâna în cauză.

Dar vorba aia românească, fuse și se duse. Dimineața poate acum să aibă și alt gust decât amar și necesar. Când soarele te mângâie blajin pe obraz într-una din cafenelele tale preferate, când gândurile par a se limpezi și când zâmbetele sunt clare, parcă nu mai e nimic de zis decât „Cale bătută!”

Share this: Twitter | Facebook

19 Mar, 2015

About today

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Se fac 12 ani de când mi-e dor de tine și tocmai anul ăsta îți voi scrie cea mai lungă scrisoare de până acum: cartea pe care o să o public.

Când eram mică îmi spuneai o groază de povești. Inventai păduri magice și drumuri prin ele, iepurași care-ți vorbesc de bine, frunze care știu unde și cum să cadă, prințese cu simțul umorului și pământ care știe cum să vorbească rădăcinilor sale. Mi-aș fi dorit, însă, să-mi mai fi spus câteva încă de pe atunci. Să-mi fi vorbit despre Dor, despre ce animăluț melancolic e el și cum până la urmă se lasă îmblânzit. Despre Lipsă și cum doare tare, fix în inimă – învățându-mă totodată că uneori biologia nu le știe pe toate și că și inima are un creier al ei. Despre Furie și cum, dacă o lași, știe cum să se insinueze în orice gest, chiar și când crezi că ești destul de departe cât să te ferești de ea. Despre Amintiri și cum pot ele să fie cele mai adânci abisuri din care nu mai poți să ieși, dacă n-ai scara la tine. M-ai fi învățat să-mi construiesc tocmai această scară mai devreme decât mi-ar fi trebuit și poate, poate, că ăștia 12 ani ar fi durut cu 0.001 mai puțin – dar oh, cât ar fi contat.

Având în vedere câte povești mi-ai zis, totuși – și mai ales cele pe care nu mi le-ai mai zis – cred că era timpul să mă apuc și eu să le scriu pe ale mele. De 12 ani scriu, în fiecare zi de 19 martie, cât îmi e de dor, crezând că numai în ziua asta o fac, dar de fapt, scriu fără să știu în fiecare zi a vieții mele de atunci.

M-ai învățat să nu-mi fie teamă de povești. Chiar și de cele mai urâte povești. Și când vântul bate și văd frunzele unui copac cum se mișcă agale, nu am cum să nu mă întreb cum e aerul pentru acel copac, câte a văzut și câte i se întâmplă când Oamenii Mari nu văd. Sunt, în clipele alea când mă întreb, o fetiță de 5-6 ani strânsă la brațul tatălui ei, ascultându-i vocea liniștită povestind despre o lume fără nicio grijă, durere sau dor. Și e, măcar un pic, bine.

Share this: Twitter | Facebook
Comments Off

16 Mar, 2015

Bucurii de weekend

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Weekendul ăsta am trăit niște bucurii atât de simple, că aproape că m-a înduioșat chiar și pe mine felul în care am reacționat la ele.

Am avut o mică boală săptămâna trecută, una ce a dat reacții similare unei alergii, ceea ce a însemnat și regimul aferent: nimic bun timp de 10 zile și mai ales nimic sărat și deloc cafea. N-au fost 10 zile, au fost 7, dar au fost 7 zile în care am făcut cunoștință cu scorpia din mine. Scorpia cu cap de Medusa, șase mâini, 6 picioare, ochi înflăcărați și limbă veninoasă – o știți, fiecare din noi o ascunde.

A mea a ieșit la iveală pe bază de medicamente ce dau somnolență și dureri de cap, dar și pe bază de lipsă de sodiu și cofeină în organism. Așadar, după ce vineri am aflat că n-am alergie, dar am în schimb o boală autoimună (da, da, știu, cu toții credem că avem așa ceva – ei bine, aici un ipohondru care ar fi dorit să se înșele de data asta. Disclaimer: nimic grav, e bine c-am găsit-o), am primit liber la mâncare, sare și, mai ales, CAFEA.

Așadar, bucuria nr. 1: mi-am făcut cafea. Proaspăt măcinată de mine. În liniște, în bucătăria mea luminoasă, cu o pisică privindu-mă atent. Am fiert apa pe îndelete, am pregătit presa franceză, am râșnit cafeaua proaspătă și m-am bucurat de miros și de gust ca un copil scos la plimbare care știe că va primi vata de zahăr.

Și apoi, cu mirosul de cafea în nări și cu bucuria în suflet, am pornit-o cătinel, de mână cu jumătatea, ca doi bătrânei, spre piață, în tinhnă și liniște și confortul ăla unic pe care poți să-l ai numai când mâna ta se potrivește așa de bine în a altuia, să facem cumpărături. Și la piață iarăși mi-am clătit ochii și mintea cu verdețuri proaspete și gustoase, brânzeturi aromate, legume grase și sănătoase, toate cântărite și îndesate în pungă și cărate apoi conștiincios acasă, spre a fi admirate de motanul curios ce credea că toate i se cuvin doar lui.

Aste două bucurii, simple – să bei o cafea bună și să mergi cu cineva la piață – sunt felul ăla de bucurii care, din când în când, îți amintesc că e primăvară afară, că lumea se învârte oricum și că, dacă tot o face, ar face bine să te prindă cu un zâmbet pe față. Restul de lucruri pot să stea și ele cuminți într-un colț, măcar cât lași clipele astea să-ți intre în suflet.

Share this: Twitter | Facebook

12 Mar, 2015

Ennui, but not quite

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Vine primăvara și mi-e ciudă.

Mi-e ciudă că nu mai pot să mă bucur de ea ca altă dată, când eram copil. Mi-e ciudă că, acum, în loc să mă bucur că pot să mă dau cu bicla și să renunț la paltoane, mă bucur că găsesc leurdă și urzici în piață și deci că pot trăi mai sănătos! Mi-e ciudă că, în loc să mă bucur că pot umbla ”cu capul gol”, cum zice bunica, mă bucur că pot să mă încalț în Converși pentru a bate cele câteva sute de metri în aer liber de la metrou spre job. Mi-e ciudă de mine și de faptul că nu am știut, nu am înțeles unele lucruri simple, prea ocupată fiind cu cele metafizice, cele consumatoare de neuroni, de inima neagră, de gânduri care mai de care mai de care.

Mi-e ciudă că am învățat, m-am străduit să învăț să amân, nu să prețuiesc clipa. Să mă tem, nu să mă arăt așa cum sunt. Să am grijă de cum sunt percepută, nu să am grijă de cum sunt pe dinăuntru, cum mă mai simt, cum o mai duc anii mei. Și mi-e ciudă că, în loc să mă bucur de aerul din parc, să mă dau în leagăn de una singură, mă bucur de neonul din birou și de priveliștea spre parc pe care o admir cu ochii mici, în fiecare dimineață.

De drumurile pe care nu le mai bat singură, cu muzica în urechi, ci doar cu gândurimiidegânduri și toți călătorii din metrou – pfiu, ce să mai zic. Nu mai zic.

Mi-e ciudă, băi, primăvară. Dar nu e prea târziu, cu tine. Știu că mai pot repara chestii, știu că mai pot deschide ochii mai larg ca să văd mai multe. Știu. Și-mi doresc. Și sper să fie în curând destul de primăvară și pentru mine.

Share this: Twitter | Facebook

02 Mar, 2015

A opta povestire fără titlu.

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|Scrieri

Să spui povești e ceva minunat. Să ai pe cineva care să le asculte e și mai bine. Și să poți să le scrii, așa încât să fie și ale altora, peste ani, e chiar de vis.

Nu pot vorbi despre A Opta Povestire Fără Titlu fără să fie personal. E personal. E un proiect dospit bine ani la rând, băgat la cuptor atunci când ceasul a bătut ora bună și care acum așteaptă să vadă lumea. A Opta Povestire e, pe scurt, o colecție de povestiri, mici-mici de tot, perfecte pentru a le citi cât ai coase un nasture sau ai pune de ceai, scrise de mine și ilustrate de Loreta Isac. Sunt scrise, dacă mă întrebi pe mine, de când lumea – unele povești au văzut întâi lumina aici. Altele pe foi volante, scrise cu creionul tremurând și ascuse apoi în sertar. Niciuna din ele n-ar fi putut crede că va ajunge să fie citite de atâția oameni sau că vor fi ilustrate de mâna talentată a Loretei.

Agonia de a mă decide dacă să le fac publice, dacă să îndrăznesc, vreodată, a spera să iasă la lumină într-o carte – sincer, a durat și a durut mai mult decât procesul de a le scrie. Dar un lucru minunat s-a petrecut atunci când m-am decis, într-un final: poveștile mele au adunat lângă mine oameni.

Unul câte unul, oamenii au venit, s-au așezat, au ajutat. A venit Loreta, cu mâna ei magică, și a suflat viață în personaje pe care eu le vedeam terne și în care încă n-aveam prea mare încredere. Au venit prieteni, care cu o vorbă bună. A venit editura, bucuroasă de oaspeți. Au venit în jurul cărții încă netipărite oameni feluriți, reacții diferite, bucurii separate.

Cred că asta se poate întâmpla și mai departe. Oamenii încă mai vin. Pentru că așa e în lumea poveștilor, de când vremea. Nu trebuie decât să începi a spune una, iar publicul vine și se face ciuci la foc.

Pentru fiecare clipă lipsită de poveste din viața voastră, pentru fiecare moment de proză realistă trăită, pentru fiecare pată de gri întâlnită, pentru fiecare moment banal, vă ofer acum un pic de tihnă și de răzbunare. Ei, de fapt, nu chiar acum, dar în curând. La editura Vellant, desigur.

Share this: Twitter | Facebook

27 Feb, 2015

La supermarket

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|La minut

Uneori trăim ca într-un supermarket.

Suntem mereu în ziua de dinainte de salariu,

așadar trebuie să cumpănim fiecare alegere.

Și ni s-au terminat și toate prin casă.

Pisicii îi trebuie nisip,

iar ție, ție îți trebuie un depozitar de amintiri mai zdravăn.

Dar ești în ziua de dinainte de salariu

și petreci prea mult timp

la raionul de băuturi alcoolice.

 

 

 

 

Share this: Twitter | Facebook

24 Feb, 2015

Iacă-mă-s

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine|La naiba!

Am dimineți în care îmi pare că în oglindă e un om străin. Ca și cum am o geană în ochi și mă văd în ceață, parcă am un ghimpe în coaste și mă recunosc cu teamă. Am dimineți în care, oricât de rece e apa de la robinet, îmi simt fruntea caldă, caldă de tot, dând pe dinafară de cuvinte și gânduri pe care nu reușesc să le adun în fraze ce fac sens.

Atunci mă caut pe mine prin toate cotloanele. Poate-s încă în pat – sau uite-mă acolo, dormitez pe canapea. Zac la birou cu ochii în monitorul steril. Poate sunt pe balcon, vorbind la telefon, sau jucându-mă de-a v-ați ascunselea cu pisica.

Parcă trăiesc în Ziua Cârtiței. Totul îmi pare la fel. Ajung la concluzii mărețe despre viață și sensul ei în fiece seară, dar, de vreme ce a doua zi o iau de la capăt cu gândurile, e clar că nu-s revelațiile potrivite. Mă simt și prost, zău. Poate-s revelațiile cuiva care chiar ar avea ce să facă cu ele, unde să le depoziteze, ce să priceapă.

Și zi de zi mă înham la drumul spre metrou, pac pac pac pașii cu aceeași cadență, aceeași tristețe în ei, fața mea aceeași zi de zi de zi…

E doar o perioadă, îmi zic.

Ca o mantra.

Doar o perioadă.

Apoi va fi altfel. Nu-mi trebuie decât să mă prind de piciorul unei revelații și ea, ea, să-mi întindă și ea, totuși, o mână, că oameni suntem și-am obosit.

Share this: Twitter | Facebook

08 Feb, 2015

No pictures

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|Gânduri în corabie

Pentru cele mai importante, decisive momente din viața mea nu am nicio poză.

Nu am niciun fel prin care să mă văd exact cum eram. Nu am nicio imagine reală păstrată din orașe, camere, din case în care am trăit, din weekenduri care au schimbat tot. Nu am nicio poză din garsoniera din Drumul Taberei, nicio poză din seara în care am decis că plec. Nu am nicio poză din Cișmigiul de mai, de la ora 9 dimineața. Nicio poză din Piteștiul de martie. Nici poză din toate corăbiile, metaforice sau nu, din Vama Veche.

Și totuși, poate tocmai prin acest lucru, momentele astea sunt încă vii. Pulsează. Trăiesc. Vin uneori să mă tragă de mânecă, întocmai ca un copil neglijat, și să mă întrebe, cu vocea frântă, “Mai ții minte?”

Evident că țin minte. Și-mi amintesc adesea, la coadă la Poștă căutând timbre fiscale de 5 lei, pe canapea când realizez că privesc în gol de 5 minute, atunci când fac curat în dulap sau când mai șterg de praf vreo carte anume.

Evident că țin minte.

Și sunt ca într-un carusel în mintea mea. Mă plimb pe un căluț magic și mă învârt fără grijă și în fața mea se desfășoară momente peste momente, clipe peste clipe, un tiramisu de îmbrățișări, de cuvinte nespuse sau spuse prea târziu, de Adio în adevăratul sens al cuvântului, tornade de vieți și inimi și mâini și oameni și voci și șoapte și seri de vară și primăvară și așteptări și săruturi și lacrimi și noduri peste noduri în gât și-n suflet.

Cine să mai aibă, atunci, nevoie de poze?

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

14 Jan, 2015

Redimensionare

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Am impresia că unii oameni se văd pe ei înșiși ca pe niște bannere. Prea multe call to action, prea multe culori țipătoare, prea multă mișcare acolo unde lucrurile ar mai trebui să stea și locului. Și prea multă gălăgie! Prea multă. Enervant ca online, când navighezi și tu liniștit și BAM, dai de un banner cu sunet.

Lucurile simple îmi par în continuare cele mai frumoase. Evidența din detaliile prea puțin împopoțonate, bucuria din momentele în care un Da chiar e Da. Puterea de a fi în armonie cu tine chiar și când nu ai cea mai bună zi. De a-ți purta cearcănele și înstrăinările nu cu blazare, dar nici cu prea mult avânt – de a fi așa cum ești tu, fără a te reprezenta așa cum crezi tu că vor alții să fii.

Dar nah. Trăim în era click aici și ne mirăm de ce oamenii țipători sunt peste tot.

Zilele astea m-am întâlnit cu un om foarte drag și cu care nu m-am mai văzut de foarte mult timp. Și conversația noastră a curs frumos și liniștit, fără suspiciuni, fără întrebări, fără dubii. Ca și cum acolo am și lăsat-o. Despre naturalețea asta e vorba. Mi-e dor de ea, că n-o mai simt ca odinioară. Și poate d-aia și visez prieteni vechi cu care naturalețea asta venea la pachet. Poate d-aia mă culc la 10 jumate, doar-doar nu mai simt totul așa complicat și complex.

Instalați-vă AdBlock, metaforic vorbind. Ciudat sfat de la un om care lucrează în publicitate.

Share this: Twitter | Facebook

05 Jan, 2015

Nope.

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Prima zi de muncă după vacanța de iarnă e una din cele mai dureroase. În mare parte pentru mine – nu știu alții cum sunt, dar eu trebuie sa învăț să mă desprind de canapeaua de care am fuzionat și să învăț iar a merge biped și a sta pe scaun mai mult de o oră.

Vacanța de iarnă e cea mai minunată din lume, vă zic. Mărturie stau cele 10 cărți citite, cele 5 filme văzute, cele 4 sezoane de Scrubs și câteva mici victorii în jocurile pe mobil. Bine-bine, și cele câteva petreceri, beri și câțiva burgeri.

Dar prima luni, aia în care te întorci la orice făceai înainte, oricât de mult îți place ce faci, e mereu similară unei desprinderi cu forța din coconul făurit cu atâta grijă. Nu cred că e om pe lume plătit pentru a fi antisocial, pentru a citi și pentru a mânca, iar asta înseamnă că, vrem-dar mai ales nu vrem ne întoarcem la a fi parte din rotițele sistemului capitalist.

Ne târâm oasele obosite de atâta stat la biroul unde vom sta în continuare, ne citim mailurile, ne cad responsabilitățile în cap mai ceva ca țurțurii și ajungem acasă pocniți de somn, după ce ne-am amintit cum e să stai 8-10 ore făcând Chestii Importante.

Ciudat e că, pentru mulți dintre noi, această primă zi de durere și chin se lasă cu tot soiul de promisiuni. Anul ăsta nu mai stau așa mult la birou. Alerg prin parc. Mă apuc de hobby-ul ăla al meu. Îmi fac curaj și chiar o să fac asta, cine știe, poate devine permanent. Stau mai mult cu prietenii. Stau mai mult acasă. Sun mai des acasă. Nu mai frec telefonul în metrou și mai citesc o carte.

Și totuși, scaunul de la birou ajunge locul unde promisiunile astea vin să moară. Zi de zi ele devin din ce în ce mai încețoșate. Până la anul. Iar asta mie mi se pare mai trist decât faptul că se termină vacanța: că se termină visarea.

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

March 2015
M T W T F S S
« Feb    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

  • Ovidiu: Stii admir pe cei care se pot bucura din bucuriile simple pentru ca efectiv ei nu sunt nici o data tristi sau melancolici, drepsivi:),motiv pentru car
  • sunkissed: Dada, mi-ai lăsat un comment într-o zi cu un cântec de la ei. Și asta a fost. Funny piesa asta, da, merge așa de primăvară
  • drpy: :) hehe, ma bucur, nu stiam. Are si un prieten o vorba asemanatoare, ma rog, nu asa deep dar daca ma apuca melancolia mi-o aduc aminte si nah. "Ce sa

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki