A sunkissed world

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lid sau Bila sau ceva în patru litere, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.

Share this: Twitter | Facebook

*Dar nu merge decât înapoi, damn.

 

Rețeta e așa de simplă, că mi-e rușine mie.

E vorba de a asculta vechile mele playlisturi.

Am dat azi de niște piese pe care nu le-am mai ascultat de ani de zile. În parte pentru că nu am mai vrut, în parte pentru că am știut ce porți deschid, în parte pentru că, așa cum spuneam în postul trecut, uit.

Dar azi am zis hai. Și am ajuns să ascult toate piesele alea pe care stăteam atârnată pe geam și mă uitam peste parcarea din fața blocului cu ochii încețoșați de panică, frică, lacrimi, neștiință.

Am vrut să definesc tot ce am simțit atunci și am încecat în multe feluri. Am vorbit cu zeci de oameni, am fost la psiholog, am scris, am citit, am scris iar, am ascultat piesele astea de zeci, sute de ori dacă mă iau după Last.Fm.

Dar de fapt lucrurile erau așaaaa de simple. Îmi trebuia un grad de maturitate pe care nu aveam cum să-l am ca să recunosc cel mai simplu adevăr.

Tot ce voiam *cue emotional, cheesy music* era să iubesc și să fiu iubită.

La fel, am avut nevoie de un grad mare de maturitate ca să recunosc că încăpățânarea de a mă agăța de anumiți oameni nu mi-a făcut decât rău. Și cumva acum mi-aș cere scuze și pentru mine, și pentru ei. Dar tot maturitatea m-a învățat expresia water under the bridge.

Dar nu cred că sunt încă destul de matură să nu mă apuce o nostalgie stupidă după mine, cea care asculta playlisturile astea departe de orice grad de rațiune. Aveam o capacitate de a mă rătăci în mine pe care am pierdut-o/irosit-o/ascuns-o ca metodă de supraviețuire, nu știu.

Luaț cu pâine și sare, că zahăr are destul.

Share this: Twitter | Facebook

06 Aug, 2016

The art of aging

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|Fără nume

Nu am mai scris și pentru o perioadă lungă m-am convins să nu o mai fac. M-am convins să fiu cineva ce nu sunt. M-am convins că, dacă tot nu putem fi autentici în fiecare nanosecundă a vieții noastre, nu are rost să mai încercăm.

Noroc că nici cele mai adânci convingeri nu mă țin așa de mult.

Și acum, cum mă chinui să prind cuvintele de un picior și să le dau un sens, cum încerc să-mi găsesc ritmul pierdut pe tastatură ca o fărâmiță de la masa de prânz, îmi aduc aminte că nu e chiar așa.

Am 31 de azi și convingerea (cât m-o ține) că nu am cum să salvez Lumea. Nu am cum să-i mulțumesc pe toți. Problemele lor nu sunt și ale mele. Am 31 de azi și recapitulez lecții basic de viață pe care le primești în liceu. Dar nu-i nimic, mi-am acceptat uitucenia. Cred, de altfel, că acest stil magistral pe care-l am de a uita chestii mă ține sănătoasă la cap.

Dar recunosc totuși că sunt un pic confuză, un pic speriată, un pic copil, un pic femeie. Am panici de la diferite vârste strânse la sân și nu mai știu pe care s-o oblojesc. O să le iau pur și simplu pe rând, până uit.

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

10 Jun, 2016

Vară, vară…

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Miroase a cireșe. A tei. A vise, a planuri, miroase a viață.

În ultimul timp am fost cufundată în concret. M-am gândit mult. M-am gândit mult la mine, cea de acum, la mine, cea din viitor, la cum aș vrea să fiu și ce mi-aș dori să pot oferi oamenilor și cum pot să fac să mă dezvolt în direcția asta. M-am gândit la cei de lângă mine și la faptul că merită cea mai bună versiune a mea. M-am gândit la visele pe care le-am adunat, pe cele pe care le-am dăruit și la cele pe care încă nu am îndrăznit să le pun pe hârtie, deși bântuie camerele creierului meu de ceva vreme.

M-am gândit mult și serios și am fost mult, mult mai atentă și la ce se petrece în jurul meu. Ce-am găsit m-a înfuriat și m-a speriat deopotrivă. Am tras concluzia că da, viața, orașul, țara sunt cum ți le faci tu, dar nu poți nici să fii complet izolat. Sunt lucruri ce nu țin de noi care ne afectează zi de zi, chiar dacă încercăm să zâmbim, să gândim pozitiv, să legea atracției universale and all that jazz. Și când zi de zi ieși din casă și dai de cel mai absurd teatru pus în scenă vreodată, de l-ar fi făcut și pe Ionesco să roșească, ți-e puțin cam greu să funcționezi.

Culmea e că în procesul ăsta al meu de gândire s-a întâmplat să se amestece și niște alegeri, niște căcaturi majore care s-au petrecut în țara asta, niște probleme personale cu pisici și animale maltratate/abandonate (mdea, de când am pisici I am ”that lady”). Și asta nu a ajutat deloc.

Mai am mult de gândit. Am toată vara, toamna și poate și un pic din iarnă. Dar apoi trebuie să pun gândurile astea în desagă, să le las să se decanteze și să scot din ele ce e mai bun pentru mine și pentru ceilalți. Vorba aia, trebuie să-ți pui ție masca de oxigen mai întâi.

Totuși, n-am uitat să fie vară. Azi mi-am scos trotineta pe stradă, pe sub teii încă înfloriți. Azi e cald, dar nu prea cald, vineri, dar nu prea vineri. Azi e un pic de pauză de la gânduri. Numai să nu mi se strice butonul și să intru pe fwd.

Share this: Twitter | Facebook

16 May, 2016

I’m not living, I’m just killing time*

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|If only

*aici

 

Azi dimineață m-am trezit ca niciodată.

Pentru câteva clipe nu am fost eu. Nu știu cine am fost. Nu am înțeles ce trebuie să fac cu mâinile, ce e cu patul ăsta, de ce sunt lucrurile aranjate așa în cameră și, de fapt, ce e aia o cameră.

Am mai trăit clipe de confuzie – ultima pe care mi-o amintesc e recentă, eram într-un aeroport mult prea treaz pentru ora 1:30 AM și eu știam doar că trebuie să merg acasă, dar nu puteam conceptualiza acest ”acasă”.

Doar că acum am fost complet ruptă de mine, de corpul meu, de ceea ce știu despre mine.  O senzație rece și întunecoasă, apăsătoare ca o noapte prea caldă de august în care nu-ți merge ventilatorul și tu ești prea obosit și ai mâncat prea greu la prânz.

Nu mai știu cum am revenit la realitatea mea. Am stat și am așteptat, probabil. Nu asta facem cu toții? Oare nu pentru asta m-am antrenat atâția ani?

Ca, atunci când îmi trece vreun gând altfel prin cap, să aștept să treacă. Când deschid ușa spre Narnia, să aștept să vină cineva s-o închidă. Când dau de piticul de la capătul curcubeului, să nu-i spun nimic, să aștept să plece.

Uneori, doar uneori, pare că întreaga viață e o amorțeală.

Share this: Twitter | Facebook

25 Apr, 2016

Și când ești la metrou

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Uneori vii de la muncă pe la șapte jumate seara așa și prinzi metroul gol. Grămezile de oameni s-au dus deja acasă, acum mai sunt 2-3 rătăciți. Și mergi cu Gaslight Anthem în urechi, cu bocancii ăia verzi în care ai transpirat și te simți cam urâțică în hanoracul ăla.

Dar ești așa de cotropită de fericire că nu știi de ce să te ții cât să nu cazi. N-ai mai fost așa de ceva vreme.

Ești fericită că ai rucsacul plin de șosete cu pepeni, cadouri de Paște și planuri, că deși Gaslight sunt în pauză s-ar putea reuni oricând și ai putea răguși pe ’59 sound, că viața e așa cum e și nu e altfel, că ai pierdut fix cât ai pierdut și că ai plâns fix cât ai plâns, că azi a fost luni și ai fostlamuncălanaiba.

Sunt fericiri.

Pe culmi de munte, în Seychelles (cred – trebuie să fie oameni fericiți acolo), în luciri de diamante, în săruturi de adolescenți, în conturi în bancă, în apusuri cu Prosecco, în parapante și în fugi.

Și sunt și alte fericiri.

Mici. În metrou. Și foarte, dar atât de ale tale.

Share this: Twitter | Facebook

21 Mar, 2016

Înapoi în mare**

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|If only

Te apuci să faci chestii – bani, muncă, relații, copii. Te apuci să faci o grămadă de lucruri și uiți de tine. Te trezești brusc într-o dimineață ca un pește pe uscat: nelalocul tău și pe moarte și zău dacă știi ce e mai rău. Ai vrea să desfaci tot ce ai făcut. Ai vrea să uiți tot ce ți-ai amintit. Ai vrea să nu mai știi să te trezești, dimineața. Să știi doar să visezi și asta să-ți fie singura realitate.

Ai vrea, de pildă, să uiți să te-ai lăsat de fumat și să-ți mai aprinzi una. Să uiți că te-ai lăsat de iubit anumiți oameni și să le scrii poezii, ca pe vremuri. Să uiți că nu mai știi să te îmbraci în altceva decât în negru, gri, alb.

Dar când te apuci să-ți croiești un om nou care nu ești tu, nu mai poți să te lași.

Trebuie să continui cu mascarada. Tot înainte, poate-poate iese ceva. Și de nu iese – și mai bine. Tu ai vrut! Ai încercat!

Ai încercat pe dracu’.

Puține chestii ai mai încercat de când ai crescut.

 

*Acest text reprezintă o ficțiune. Niciun fapt relatat nu are legătură cu realitatea (voastră).*

 

**Titlu

Share this: Twitter | Facebook

19 Mar, 2016

Treisprezece.

Posted by: sunkissed In: If only

Nu mai țin minte dacă erai superstițios. Probabil că la nivel declarativ nu. Dar probabil, la fel ca și mine, un pic acolo ți-era nițel frică de pisicile negre care taie calea oamenilor în diminețile de 13.

Întrebarea e – eu ce fac anul ăsta? 13 ani de dor, 13 ani de ghinion cumplit. 13 ani în care mă tot proiectez uneori, noaptea, când nu mă vede nimeni, în Cealaltă Viață, aia în care nici eu și mai ales, mai ales nici tu nu ai avut ghinion. Cât timp oare se va mai deschide ușa spre ea?

Până acum ghinionul m-a motivat. M-a făcut să fiu mai bună. Uite, am scos cartea, știi? Am făcut lucruri bune anul trecut. Am încercat să le fac și mai bine pe toate și poate anul ăsta reușesc. Și le-am făcut bine pentru că tu m-ai învățat. M-ai învățat ce înseamnă să fii responsabil, atent, sârguincios și mai ales om cu ceilalți.

Când aveam discuțiile noastre lungi despre viață și tot, continuarea firească, realizez, a poveștilor pe care mi le spuneai când eram mică, mi-era teamă că nu-ți voi reține fiecare cuvânt. Acum realizez că nu despre asta e vorba. Disperarea cu care te ascultam și încercam să le rețin a fost totuși bună la ceva. Am reținut esența. Acum, după atâția ani, tot așa sunt: uitucă până la cer. Nu țin minte mai nimic din ce aud, văd și, din păcate, citesc. Dar țin minte ce trebuie să însemne.

Problema e că acum realizez că ai mai avut dreptate cu ceva: lumea asta poate foare ușor să mă pună la pământ. Nu îi e deloc greu, sunt o mână de om. Și am idealuri și îmi pun probleme și pun întrebări și atunci când încerc să fac bine, pot eșua fantastic doar pentru că am încredere în toți oamenii.

Așa că mă întreb, acum că încep ăștia 13 ani de ghinion: cât timp o să mai meargă ulciorul la apă? Cât timp mă voi mai strădui să scot ceva bun din tot nonsensul ăsta? Cât timp voi mai rezista până când voi tăia calea pisicii și voi spune La dracu’ cu toate?

Și uite așa ajung iar să aștept răspunsuri care nu vin.

Și uite așa, că sunt 10, 12 sau 13 ani, tot foarte, foarte greu îmi e. Și dor de poveștile tale. Era mai bine să ne fi oprit acolo. Să ne fi mutat în pădurea cu iepurași și păsări cântătoare, să fi ales o scorbură să ne fie tuturor casă, să ne fi luat toți câinii cu noi și să fi stat acolo sub plapumă toți, citind cărți și uitându-ne la campionatul de Sumo. Da. Așa era cel mai bine.

Share this: Twitter | Facebook
Comments Off

26 Feb, 2016

*Inspo*

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Ești o coală albă. Tabula rasa, cum ar veni.

Dar asta nu e neapărat bine. Nu toți oamenii au imaginație.

Mai mult, unii nu știu decât matematică.

 

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

22 Feb, 2016

Vis de primăvară

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Momentul ăla când îți dai seama că mai e un pic și ești în martie.

Mica panică în fața faptului că a trecut iarna și ți-au cam trecut toate scuzele care încep cu “hai să treacă iarna”.

Nu mai poți să te prefaci prea mult, la o adică. Îți plictisești și publicul.

Și ce mai rămâne de făcut? Să fii autentic, desigur.

E însă așa de greu după ce luni, ani în șir ai făcut tot ce-ai putut ca să fii altcineva.

Ca să fii altfel, cu sclipici și paiete, să fii ușor identificat din mulțime, deși ție ți-e frică, de fapt, de mulțimi.

Și taman acum și-a găsit și iarna asta să treacă. Când tocmai ce stăteai bine pe canapea, adâncit într-o lene sălbatică aproape.

Dar hai, un picior în fața altuia. Un picior în teniși în fața altuia în bocanc, întinzi mâna în cămașă și te scuturi cu umărul de haina groasă, galbenă, de iarnă.

Hai înc-un pic. Că doară n-o veni încă un viscol acum… nu?*

*Nu. Nu te mai uita cu speranța omului leneș pe geam. Chiar e cazul să descui ușa.

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

August 2016
M T W T F S S
« Jun    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

  • Adina: Daca am amesteca si cateva momente de fericire printre multele situatii de nesiguranta si tristete, nu ar mai fi totul asa de mohorat, poate doar plic
  • Iuliana: Cu totii am asteptat un moment de respiro, perioada asta fiind chiar cea potrivita. Nu numai ca o sa stim la ce ne asteptam, se apropie sarbatorile, d
  • Andreea: Pare mai mult ceva "din interior". Ceva ce iti ofera acea stare, poate ca e pur si simplu ceva banal, o perioada cu care inca nu te-ai acomodat bine,

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki