A sunkissed world

Cand ninge, e mai liniste. Mai ales in Marele Oras, unde s-a asternut asa de frumos zapada pe toate strazile, ca nici n-ai zice ca exista masini aici. Si cand e mai liniste, te gandesti. Unele lucruri pe care le cugeti te bucura. Altele nu prea, dar oricum nu ai de ales. Iarna se inchid drumuri din cauza viscolului si, daca rumegi putin problema, iti dai seama ca se prea poate sa fie si metaforica treaba si sa fie si datorita viscolului.

Afara e zapada, liniste, oamenii se ingramadesc in metrouri, tramvaie, autobuze, se grabesc la munca, scoala, orice ajunge sa ii tina departe de locul unde vor de fapt sa fie. Uneori ma doare o coasta in stanga si nu stiu de ce. Alteori mi se pare ca am uitat acasa ceva si cel mai des ma gandesc la portocale. Nu imi pot da o explicatie pentru niciunul din lucrurile de mai sus.

Am pierdut prea multa vreme cu explicatii. Ani intregi, cred. Am incercat sa explic sentimente, trairi, pierderi si dureri intr-un mod rational, desi stiam ca nu voi reusi. Azi simt ca am taiat frunza la caini in tot timpul asta.

Ar fi trebuit – de fapt, trebuie sa spun cu voce tare ce ma doare si nu pot. Nu pot pentru ca ma astept sa fiu inteleasa asa cum ma inteleg eu acum si asta evident ca e imposibil. Am reusit sa inteleg ca fericirile nu pot fi intelese, mai am putin pana reusesc sa inteleg ca nici tristetile nu trebuie sa fie intelese, ci poate doar acceptate.

Mi-as dori sa nu mai viscoleasca si sa ies afara sa fac un om de zapada. Sa ii pun o oala in cap in loc de caciula, o matura in loc de mana si carbune in loc de ochi. Sa-i pun un fular si sa stau langa el si sa ma gandesc la vara si la toate lucrurile care or sa se schimbe si pe care inca nici nu mi le imaginez.

Cand aveam 5 ani, ma bucuram mult mai mult de zapada. Fireste, asta pentru ca iernile erau altfel, zapada era mai pufoasa, eu nu-mi petreceam iernile in Bucuresti si nu trebuia sa fiu undeva la 9, 9 jumate. Atunci, singura mea grija era sa ma imbrac si sa ma incalt mai repede si sa ma duc pe derdelus.

Acum, conform legii evolutiei omului, problemele sunt altele. Cum ar fi ca dupa ultima postare de alaltaieri bineinteles ca am patit alta, am facut o grozava toxiinfectie alimentara sau ce-o fi fost aia si ca urmare ieri am mancat doar banane si nu am baut cafea. Eu. Nu am baut cafea. Toaaata ziua.

Urmarile acestui fapt au fost din cele mai sinistre: pe la 3 mi-a scazut tensiunea si m-a luat cu ameteala si dureri de cap, pana in 3 am inteles pe deplin expresia “ca o gaina fara cap”; ma mai palpam din cand in cand pe scalp sa vad daca mai e acolo. Dupa 3 am luat o pastila de cap care avea si cofeina care m-a ajutat sa ajung acasa intr-o bucata. Pe la 9 nu mai puteam de somn, la 9 jumate in dus cred ca deja visam si pe la 10-11 curgeau lacrimi de crocodil din ochii mei obositi.

Azi am dres busuiocul si am baut o cafea mare si tare inainte sa plec din casa. Recunosc ca, fara de ea, nu as fi putut sa ajung in siguranta pana la metrou, avand in vedere zloata si groaza de pe jos. In fiecare iarna de Bucuresti ma mir ca acest oras arata in halul asta cand ninge si nimeni nu curata ca lumea, nimeni nu strange zloata si prea putini se gandesc la pietoni *zise Silvia cu soseta uda*.

Acum mi-as dori sa am 5 ani, alte griji si bucurii si probabil alte preocupari. Desi trebuie sa recunosc, nici ceea ce am acum nu e deloc, deloc de lepadat. Cu tot cu zloata, mizerie si altele.

Ziua de luni a venit ca o pleasca. Am avut o saptamana tare interesanta. Cat sa nu ma mai plang ca ma plictisesc. Iar am avut probleme de sanatate, ca de ce nu. Am inceput sa ma enervez ca am constant cate una, cate alta. E o sursa de stres si nici nu stiu ce sa fac ca sa le previn, multe dintre probleme apar din senin, nu ai zice ca sunt legate intre ele si ma enerveaza foarte tare, pana la punctul in care imi vine sa plang de nervi. Mereu trag aer in piept, numar pana la 10 si imi amintesc ca nu e un sfarsit de lume si poate ca o sa fie bine in viitor. Incerc sa nu ma gandesc la faptul ca asa am tinut-o in ultima jumatate din 2011 si sper ca e doar o coincidenta si ca in curand o sa fiu mai mult decat ok.

Dar fix cand ma simteam mai bine, anume joi, m-a impins o femeie pe jos in fata la AFI si mi-am zdrelit genunchii intr-un hal in care nici in copilarie nu reuseam sa o fac. Asa ca vineri am fost Cutu schiop. In timp ce ma chinuiam sa urc si sa cobor treptele de la metrou si in timp ce la mine in bloc liftul era stricat, m-am gandit, cum naiba de reuseam sa ma regenerez asa de repede cand eram mica?

Totusi, in weekend a fost absolut fabulos, m-am simtit extraordinar  la mama si cu mama si am reusit sa imi revin si sa ma odihnesc, sa-mi oblojesc genunchii si sa gandesc lucruri pozitive. Duminica insa a fost o aventura;  trenul care trebuia sa ma aduca inapoi in Marele Oras nu ca a avut intarziere, ci… nu a mai venit deloc. A venit altul care s-a dovedit neincapator pentru multimea inghetata mai bine de o ora pe peron, un vagon amarat de Sageata Albastra cu multi, multi oameni inghetati si necajiti, care au dat o multime de bani la CFR ca sa mearga cum merg eu in metroul de dimineata. Tare m-am enervat si tare am avut noroc ca a avut cine sa ma calmeze, ca altfel s-ar fi dovedit nasol. Pentru mine si lume, ca as fi strans furia in mine pana cand as fi varsat-o pe interneti seara.

In rest, soarele straluceste, mi-am cumparat haine, Marele Oras e gri de la zapada, noul meu job este asa cum visam/doream/ma asteptam sa fie in primele luni, planuri de vara am… Chiar daca mai sunt mici probleme, ghinioane si stresuri, ce sa zic, experienta ma invata ca se putea mult, mult mai rau.

Bai, creativitate, bai, creier, hai, incetati sa va mai purtati ca niste copii in Recreatie si inapoi la lucru! Pai se poate, e frumos ce-mi faceti?! Va zic eu ca nu e. E vremea sa va revizuiti atitudinea, pe bune. Ma faceti de ras in societate si asta nu e pe gustul meu catusi de putin.

Nu stiu ce mi s-a intamplat asa de grav. Cred ca e extenuarea ultimelor luni de vina. Atata timp pierdut facand nimicuri care iti mananca ficatii si bucati bune din creier, atatea luni cu unghiile roase (metaforic) pana la carne de griji profesionale, tot anul 2011 ca un carusel; probabil ca toate astea m-au blocat.

Si nu exista destula cafea, destule carti bune, suficiente discutii aprinse cu prietenii si destule seri in care sa discut teoria chibritului cu mine insami cat sa-mi revin.

Asa ca acest apel este unul disperat, spre creierul meu, sa isi revina mai repede. Sau macar sa-mi dea o lista cu doleante, sa stim si noi o treaba, dracu.

Observ ca nu mai stiu sa definesc oameni, situatii, circumstante si asa mai departe. Parca traiesc intr-un soi de ceata metaforica si, culmea, imi place asta. O ceata in care nu vezi decat la doi metri in fata si, pentru ca e o ceata metaforica, ai totusi incredere ca dincolo de aia doi metri este ceva frumos si pasnic.

Am inceput jobul nou si am senzatia, din ce in ce mai concreta, din ce in ce mai palpabila, ca lucrurile sunt unde si cum trebuie sa fie.  Intotdeauna mai sunt chestii perfectibile si de data asta pe bune ca nu simt treaba asta ca pe un ghimpe in coaste.

Corelat cu faptul ca ma simt ca in ceata si ca imi place, putem sa spunem ca, in sfarsit, am ajuns si eu in punctul unde pot spune ca iau chestiile pe rand si ca nu ma mai framant asa de tare pentru ce si cum o sa fie.

Vreau sa vina primavara ca sa pot sa imi permit sa fiu nazuroasa. Am aflat ca primavara li se permite aproape orice femeilor. Nu stiu de ce si nu ma intereseaza prea mult daca e corect.

Cartea “Trebuie sa vorbim despre Kevin” este una din cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata. Filmul, pe de alta parte, este mediocru pentru mine.

Recunosc din start ca sunt subiectiva.

Ce nu mi-a placut este ca in film s-au sarit multe lucruri importante  - e drept, si cartea este extrem de stufoasa si complexa – care ar fi schimbat cu totul perceptia asupra filmului. Nu mi-a placut ca, pentru a intelege pe deplin filmul, trebuia sa fi citit cartea. Nu mi-a placut ca filmul nu sta singur pe propriile picioare, ci are nevoie ca cel care il vizioneaza sa-si aduca aminte pasaje din carte si sa aprecieze jocul actoricesc. Nu mi-a placut ca pica in pacatul multor regizori de a se juca prea mult  cu metaforele vizuale si cu simbolismul. Nu mi-a placut sa vad din recenzii ca cei care au vazut doar filmul au inteles ca Eva era o mama ingrozitoare. Concluzie corecta, intr-un fel, daca ai fi vazut doar filmul.

O analiza fina, un stil taios si explicit, o descriere superba a modului in care, desi femeie, poti sa nu rezonezi deloc cu ideea de a fi mama – toate chestiile astea au lipsit din film cu desavarsire si imi pare rau ca cei care au vazut doar filmul pierd o multime. Filmul in sine nu e prost, doar ca nu am cum sa nu-l raportez la carte si de aceea pot sa zic ca m-a dezamagit. M-a dezamagit din secunda in care mi-am dat seama peste ce a sarit din carte. In rest, da, e un film bun, un tur de forta, bine realizat. Dar nu pot sa trec peste toate, poate si pentru ca m-am atasat asa de mult de carte. Am recunoscut ca sunt subiectiva.

Singura chestie din film care m-a impresionat e cum joaca Tilda Swinton si Ezra Miller. Au surprins perfect ceea ce pana atunci nu era surprins. Iar modul in care amandoi joaca la final este absolut superb.

Ianuarie e luna in care imi schimb jobul. Ianuarie e luna in care am invatat ca pot sa spun ce am pe inima. Ianuarie e luna in care ma tund. Abia astept. Parul meu prinsese o viata numai a lui, si sunt prea ocupata ca sa il mai haituiesc si pe el sa stea cum trebuie.

Ianuarie e luna in care furnicile in copac se mananca iuti, luna in care se merge mai repede, luna cu ganduri suieratoare de vara neostovita pe la urechi. Ianuarie este luna mirarii, luna fericirilor mature, luna deciziilor ce nu se spun, dar despre care esti foarte, dar foarte sigur.

Ianuarie e luna in care pui iar totul pe o singura carte si incepi sa plamadesti si sa creezi, sperand ca de data asta Galateea nu mai fuge cu altu’. Ianuarie e luna in care pixul se tine mai stangaci in mana si luna in care si pixul, ca si tine, asteapta rabdator.

Ianuarie e luna de acasa si de nu prea. E luna in care vanataile nu mai dor, ba chiar se vindeca mai repede. E luna unui “curat-murdar, coane Fanica” pe care iti vine sa-l rostesti la colt de strada. E luna in care te uiti in trei parti inainte sa traversezi si luna in care vecinii nu te mai enerveaza asa de tare.

Ianuarie e rotunda si fericita ca un umar sarutat.

Chiar de nu e soare afara, eu tot ma simt de parca merg pe el. Sa fie de la ce-am mancat, de la ce-am baut sau de la ce mi-au auzit urechile, nu stiu. Insa este bine si atat de bine o sa fie in continuare, incat simt ca imi explodeaza inima.

Ultimul an a fost foarte… plin de provocari, ca sa o spun delicat. Insa am reusit, nu stiu cum, sa trec de ele, ceea ce inseamna ca trebuie sa fie ceva de capul meu. Ma uitam acum in urma la faptul ca am stat jobless doar vreo 3 saptamani, timp in care m-am ocupat, e drept, si cu altele, de 1000 de ori mai placute. Inainte tot ziceam ca am avut noroc, dar cred ca trebuie sa accept chiar si eu meritul pe care singurica l-am avut.

Probabil ca, aflandu-ma in starea asta de fericire care imi umfla atriile si ventriculele la maxim, se vor intampla doua chestii: 1. ma duc sa ma tund si 2. o sa scriu mai rar, sau o sa scriu chestii fara sarea si piperul pe care numai o melancolie blegoasa sau o tristete adevarata o pot oferi unei scrieri. Dar ce sa zic, prefer sa imi asum riscul. Imi dau jos patura de pe coama de leu, o scutur bine de tot si o port cu mandrie. Si chiar daca maine o sa fie naspa (si sunt premise sa fie), chiar daca o luna de aici inainte o sa fie naspa, chiar daca o sa fie naspa mult timp, o sa-mi amintesc ce mi-am zis acum cativa ani. Nu zic ce, ca mi-am zis mie in privat si nu se cade sa barfesti.

Intotdeauna mi-e somn la 4:30 PM. Nu-s in stare de nimic, sunt ca o molusca, nu inteleg ce mi se spune si sunt sanse mari sa te urasc daca esti in preajma mea si ai chef sa-mi pui neuronii la incercare.

Starea se amplifica atunci cand e luni, 4:30 PM. Mi-amintesc toate dupa amiezele in care refuzam cu indarjire sa dorm, desi mi se oferea nu numai ocazia, ci si un pat confortabil. As vrea sa iau toate ocaziile alea si sa mi le bag in vena, poate as fi mai fresh.

Si azi, chiar daca e luni, 430pmsimiesomn, ma gandesc ca intotdeauna exista ocazia de a mai invata ceva despre tine si ceilalti, chiar daca crezi ca timpul de invatat nu ca a trecut, ca nu trece niciodata, dar s-a micsorat considerabil. Nu, inveti cand nici nu te astepti si este extraordinar de frumos sa inveti si lucruri bune. Tuturor ni s-a luat de mizerii, nu? Chiar si mie.

Si uite-asa e luni, Silvia e fericita si cu capul in nori, afara e iarna, mie mi-e somn – lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie, mai copil prost ce esti. Tine-te bine de starea asta si n-o mai strica cu tot soiul de “ce-ar fi fost daca” sau “ce-ar fi daca”  - sper sa reusesc sa ma ascult.

Si ce daca maine o sa fie altfel? E chiar indicat sa fie altfel. As vrea si eu sa nu fie intotdeauna 4:30 PM si sa-mi fie ultra-somn.

Ma distreaza la culme expresia din titlu; nu stii cand o sa fie cerul noros si cand nu, e ca si cum joci ruleta ruseasca.

Ori de cate ori vin acasa si ma uit putin la televizor, imi dau seama ca nu pierd mare lucru: Activia iti regleaza tranzitul intestinal, cerul va fi temporar noros, nu stiu ce banca da nu stiu ce credite, un fotbalist a facut ceva, scandal in parlament, consumul de sare, zahar si grasimi si asa mai departe.

Ma pregatesc sa incep saptamana viitoare in forta, desi o voi termina probabil lesinata si nemultumita. E ultima saptamana la un loc de munca; intoteauna mi s-au parut epuizante ultimele saptamani la un loc de munca. E ca atunci cand esti mic si amani sa-ti faci temele pana duminica seara, te culci tarziu si a doua zi te intreaba ai tai ce ai si de ce esti sfarsit.

Nu stiu pentru cat timp si cand va fi cerul temporar noros, dar stiu ca e al naibii de bine cand e senin. Ar trebui sa ma bucur mai mult de asta, desi imi iau, precauta, umbrela in geanta.