A sunkissed world

26 Jan, 2016

How many nights did I crash against the waves?*

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

* press play

Ai mulți oameni care-ți locuiesc în cap și ai și mai mulți care joacă tontoroiul fix pe atrii. Și-n fiecare zi mai aduni, mai împarți, mai scazi din ei și tot ieși mereu pe plus.

….

Sunt dimineți în care mă uit în oglindă și-mi place ce văd. Mi-au trebuit mulți, mulți ani și multe operații la care m-am supus singură, mai adesea fără anestezie, ca să ajung aici. De câteva luni, stau și le revăd cu ochii minții pe fiecare. Sunt în acelați timp și pacient, și medic. Dar mai ales observator. Mi-amintesc de momente cheie și mă bucur că au fost. Că le-am întâmpinat așa cum am putut eu mai bine, că le-am pus la masă și am stat de vorba cu ele și am ieșit din asta cumva mai curată.

Dar am greșit când am crezut că, doar dacă stau și mă uit la aceste clipe cu nostalgie, s-a terminat cu furtunile, cu zbuciumul, cu întrebările. Nu am fost niciodată bună la previziuni. Doar la analize.

Și uite-așa constat că a început un alt an în care nu știu să înot.

Un alt an în care mi-e frică de salturile în gol.

Un alt an în care aleg tăcerea, pentru că-i sigură și nu supără pe (mai) nimeni.

Problema e că uite, am anii ăștia, am făcut lucrurile astea, am scos și o carte și tot nu știu prea bine de unde să mă apuc. De unde puteam înainte –  nu mai am ce. Am alte rugozități, alte mânere, alte resorturi, alte minuni la care nu mai știu cum să mă raportez.

O să știu. Între timp, o să mai și las să mi se întâmple lucruri. În definitiv, viața e ca la mare: valurile nu se opresc niciodată, nici măcar în toiul iernii.

Share this: Twitter | Facebook

15 Jan, 2016

Cântec de ianuarie

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Și stai liniștit și asculți de tine.

E ianuarie, sunt fel și fel de avertizări meteo. Ai și tu una: avertizare de lipsă de voință.

Stai apatic și nu știi să vrei. Cu picioarele îndoite sub tine, cu pătura strânsă la piept, cu praf pe vraful de cărți de pe măsuță, cu mucegai în cana de cafea.

Și totuși nu e rău. Nu te simți abandonat sau singur sau degeaba. Cel mai bine ai putea spune despre tine că nu te simți.

Ai luat o pauză. De la a simți că te transpui din nou pe piesa *aia*, știi tu care. Aia care îți amintește mereu de o viață care s-a sfârșit și după care nu ai apucat să ții doliu.

Ai luat o pauză de la citatul *ăla*. Ăla pe care îl scrii, ca pe o mantra, pe toate caietele neîncepute pe care le cumperi doar-doar s-or umple singure de idei.

Ai luat o pauză de la scrâșnitul din dinți practicat invariabil în fiecare dimineață în care, după ce că ajungi și la birou, sub neoane pentru încă 9 ore, observi că cineva ți-a furat cana de cafea.

Ai luat pauză de la a te plimba prin parcul *ăla* despre care nu ai povestit nimănui. Nu ți-ai mai plimbat șovăielile pe acolo de ceva vreme, așteptând un deznodământ din altă parte.

E ianuarie și e cod portocaliu de… nimic.

Și nu e așa de rău. E duios. E necesar. E  la timp.

Share this: Twitter | Facebook

11 Jan, 2016

Starman

Posted by: sunkissed In: Fără nume

Nu cred că am iubit vreodată un artist mai mult și mai intens. Cred că l-am iubit pe atât pe cât mi-a fost, mi-este imposibil să îl cunosc, să îl cuprind, să îl înțeleg. Geniile sunt adulate, mai niciodată înțelese. E greu să o faci, greu să încapă în mintea ta posibilitatea existenței unei alte minți, atât de mare. Greu să pricepi câte universuri i se deschid, zi de zi. Greu să înțelegi cum e să plutești printre povești fantastice la fel de simplu cum alții își pun de cafea, în fiecare dimineață.

Sunt furioasă azi pentru că geniile nu trebuie să moară ca oamenii.

Sunt furioasă pentru că, de fapt, nu cred că s-a inventat cuvântul care îl poate descrie pe David Bowie.

Sunt furioasă pentru că a reușit să fie un superom, dar că nu a stat mai mult cu noi. Avem nevoie de superoameni.

Și-mi va fi dor să ascult Heroes fără să știu că împărțim același pământ, privim la același soare.

Fără să știu că măcar avem în comun faptul că suntem amândoi vii.

E bizară lumea fără David Bowie. It’s the freakiest show.

Share this: Twitter | Facebook

30 Dec, 2015

The giving year

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

A fost un an bun.

A fost un an rău.

Și ambele afirmații sunt cât se poate de adevărate.

Înclin să cred că nu mai există an bun sau rău. Există ambele împreună. Pentru fiecare zâmbet, există un moment de singurătate cruntă. Pentru fiecare înfrângere, există un prieten care te scoate la cafea.

Anul ăsta am învățat să dăruiesc. Și mi-e rușine că am învățat asta la 30 de ani. Dar hei, am învățat.

Anul ăsta mi-am reamintit să-mi iau la revedere. Și of, cât a durut.

Anul ăsta am învățat importanța unei perechi trainice de pantofi. Și am ajuns mai departe decât aș fi crezut.

Anul ăsta mi-am reamintit că suntem mici și ușor de luat de vânt. Și că tocmai de aia e important să ne construim rădăcini alături de cine trebuie.

Anul ăsta mi-am dat seama că avem datoria, față de noi, să trăim cât mai frumos putem.

Anul ăsta mi-am apreciat canapeaua, dar și faptul că pot să-mi planific vacanțe peste 6 luni.

A fost un an. Și povestea continuă.

 

Share this: Twitter | Facebook

17 Dec, 2015

Grinch.

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|Gânduri în corabie

Cred că există o vârstă critică, aia în care ajungem să pierdem spiritul Crăciunului cu totul. O vreme ne prefacem că e ok, ne ascundem tristețea prin cadouri care mai de care mai scumpe, cât să ne ia ochii nouă, nu neapărat celor pe care vrem să-i fericim. Apoi, probabil că pentru ăia care au copii e ușor mai simplu, că nah. Te străduiești pentru ei și până la urmă începe să-ți placă cum se învârte roata și ajungi tu să fii Moș Crăciun.

Pentru alții, cred că vine un moment în care renunți. Cred că că la mine s-a întâmplat pe la 30 de ani, acuș adică. Și mă simt de parcă mi-aș fi pierdut cel mai bun prieten.

Cumva uneori sper că sunt într-un film din ăla cu happy end, în care mă comport ca un Grinch o oră pentru ca apoi să mi se demonstreze că fiecare din noi duce în suflet spiritul Crăciunului, etc etc. Și cadrul final să fie cu zăpadă și familia adunată în jurul focului.

Dar îmi dau și eu seama ca e o speranță absurdă și că de fapt, chiar se întâmplă. Anul ăsta mi-e foarte greu, imposibil chiar, să mai simt zurgălăi în locul ăla din stânga.

Tot ce simt e o amărăciune de-o duc cu mine de două luni încoace, rușinea că inabilitatea mea de a mă bucura de perioada asta mă împiedică să mă străduiesc să le arăt și altora că îmi pasă, apăsari din astea de om matur care țin de cât ai în buzunar, griji felurite și stupide despre viitor care mă apucă de picior fix pe la 2, 3 noaptea, când mă trezesc ca să beau apa și de fapt zici că beau un pahar mare de nenorociri.

Tot ce vreau e să mă lase toată lumea în pace, să zac acasă cu pisicile și multele, prea multele cărți adunate și necitite. Un pic de timp pentru mine. Un moment de răgaz să înțeleg și eu ce dracu se întâmplă – oare sunt doar obosită până la epuizare, sau adultă până la epuizare?

Dar hei, pentru că aparent nu mai cred în Moș Crăciun, nu o să primesc ce vreau.

Grinch.

Share this: Twitter | Facebook

07 Dec, 2015

Whoa, decembrie!

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Hai, mai e un pic și tragem obloanele peste anul ăsta, să ne odihnim un pic creierele înfierbântate, sufletele anxioase și trupurile cocoșate.

Mai e un pic și ne putem preface că, măcar câteva zile, timpul este în limbo și că nu se poate petrece nimic rău cu noi, cu toate creierele, sufletele, trupurile.

Mai e un pic și ne putem număra pe degete promisiunile încălcate ȘI anul ăsta – și ne vom minți că uite, nu-s multe – dar știm mai bine de atât și știm că nu contează numărul lor, cât importanța fundamentală a lor pentru, știți voi, creier, suflet, trup.

Și mai e un pic și, lăsând tropăiala tristă a nereușitelor pe lângă noi deoparte, ne putem da seama că totuși nu a fost degeaba. Nimic din ce facem nu e degeaba și ar trebui să fim mândri de creierele, sufletele, trupurile noastre. Cu toții avem gânduri stranii, sentimente nedorite sau scolioză. Dar suntem vii, frumoși, strălucitori, ce naiba vrem mai mult?

Hai, că toate se tratează. Mai ales scolioza.

Share this: Twitter | Facebook

13 Nov, 2015

Când galbenul nu te mai inspiră

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

E o toamnă frumoasă, privită din afară. E un moment grozav să fii superficial. Frunzele din ce în ce mai galbene nu contenesc să cadă, poți să te plimbi prin ele simțindu-te ca Moise care despică Marea Roșie, poți să poți toate puloverele supradimensionate pe care le ai în loc de jachetă și poți să stai pe bancă în parc, savurând o cafea la 20 de grade în noiembrie, gândindu-te că poate nu e așa de rău cu încălzirea asta globală, până la urmă.

Și totuși,știm mai bine de atât. Am avut multe lucruri de rumegat, multe de cugetat, multe de analizat. S-a tăiat în carne vie în noi și pe mine ce mă sperie cel mai tare este că unii au avut nevoie de asta pentru a se trezi.

Pe de altă parte mă gândesc că sunt unii oameni care au probleme cu trezitul de dimineață, Și poate că așa e și cu trezitul în viață: nu toți pot la fel de ușor. Trebuie să se petreacă un cataclism pentru ca ei să catadicsească să deschidă ochii, să-și pună de cafea și să se gândească la ale lor în timp ce se scarpină în cap, cu ochii încă mijiți.

Dar până la urmă, o toamnă frumoasă nu strică nimănui. Cât timp mai este soare, încă se mai văd lucrurile.

Și noi, cei rămași, ne strângem alături de cei pe care îi iubim, ne încolăcim în ei în îmbrățișări care, de bine, de rău, ne mai dau un pic de suflu.

Share this: Twitter | Facebook

03 Nov, 2015

Never again.

Posted by: sunkissed In: Fără nume

Nu cred că o să mai pot fi vreodată Comfortably Numb.

Suntem mai puțin cu 32 (la ora asta). Suntem mai săraci, mai triști, mai deznădăjduiți. Nimeni nu e ”norocos” c-a scăpat sau că n-a fost acolo.

Cu toții suntem expuși. Cu toții suntem acum goi și neputincioși. Și ăsta nu e un moment să fii numb.

E un moment însă foarte bun să fii lucid și înțelept. Așa cum a fost, cred eu, și Adi Rugină. Nu doar în seara de vineri, ci în orice clipă a vieții lui.

Nu mai pot să fiu comfortably numb.

Nu mai am stare.

Nu acum.

Și mi-aș dori ca asta să ducă la un lucru bun. E tot ce ne mai rămâne de sperat, în lipsa lor.

Share this: Twitter | Facebook

27 Oct, 2015

Din afară

Posted by: sunkissed In: La naiba!

Poate că e de la cantitatea enormă de Paracetamol ingerată zilele astea. Poate e de la fuziunea cu patul, poate e de la melancolia blegoasă care mă cuprinde o dată cu ultimele raze de soare ale lui octombrie. Sau paote că e doar o stare banală, cauzată de alegeri proaste pe care mai bine le atribui pastilelor și răcelii și cafelelor și anotimpului.

Dar nu e bine.

E găunos și mi-e frig. Și nu-mi găsesc pașii și mereu îmi dă cu plus. Nu mai știu unde să mă opresc. E ca și cum m-am trezit brusc la volanul unei mașini de curse și n-am ce face, trebuie să continuu.

Să fac ce mi se cere, să mă uit în oglindă și să mi se pară că mă recunosc. Da, mă recunosc, eu sunt. Poate ajung să mă și cred. Când ajung să mă cred, e bine. Când ajung să mă cred, e liniște.

Și mâine e miercuri și o iau de la cap. Mâine mă fac că mă recunosc, poate mă recunosc și ceilalți. Poate că e un joc tacit pe care am agreat să-l jucăm ca să nu înnebunim. Pare o explicație la fel de bună ca oricare alta.

Share this: Twitter | Facebook

20 Oct, 2015

Ce ți-o mai fi și cu octombrie…

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Cine ce să mai înțeleagă din luna asta? Capricioasă ca o domnișoară în cabina de probă, deziluzionată ca domnița care iese din magazin, necumpărând nici de data asta nimic, căci rochia aia îi făceau degetele să pară grase. Curioasă ca o pisică* ce aude cum se deschide frigiderul, atentă ca stăp sclava pisicii, nu cumva să-i cadă o bucată din sandviș pe jos.

Trivializăm totul și pe mine una asta mă sperie mai mult decât mă sperie două chestii: că abia acum două zile mi-am târșâit pentru prima dată pantofii printr-un morman de frunze galbene, răpuse de toamnă, și că încă n-am mers cu trenul deloc în luna asta.

Și se știe că nu te poate încerca cu adevărat o stare de depresie până când nu mergi cu trenul, cu niște căști adânc înfipte în urechi și ceva trist în ipod.

Așadar, acum mă străduiesc să înțeleg ce naiba e cu luna asta și de ce mă simt, continuu, ca un maratonist uitat la linia de start. Se lasă seara și el tot acolo e, privind încurcat cum nu vine nimeni să-i dea startul așa cum trebuie.

 

*BTW, acum am două. Asta mică din stânga imaginii este Orca. Am să vă povestesc ce și cum.

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

February 2016
M T W T F S S
« Jan    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
29  

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki