A sunkissed world

14 Jan, 2015

Redimensionare

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Am impresia că unii oameni se văd pe ei înșiși ca pe niște bannere. Prea multe call to action, prea multe culori țipătoare, prea multă mișcare acolo unde lucrurile ar mai trebui să stea și locului. Și prea multă gălăgie! Prea multă. Enervant ca online, când navighezi și tu liniștit și BAM, dai de un banner cu sunet.

Lucurile simple îmi par în continuare cele mai frumoase. Evidența din detaliile prea puțin împopoțonate, bucuria din momentele în care un Da chiar e Da. Puterea de a fi în armonie cu tine chiar și când nu ai cea mai bună zi. De a-ți purta cearcănele și înstrăinările nu cu blazare, dar nici cu prea mult avânt – de a fi așa cum ești tu, fără a te reprezenta așa cum crezi tu că vor alții să fii.

Dar nah. Trăim în era click aici și ne mirăm de ce oamenii țipători sunt peste tot.

Zilele astea m-am întâlnit cu un om foarte drag și cu care nu m-am mai văzut de foarte mult timp. Și conversația noastră a curs frumos și liniștit, fără suspiciuni, fără întrebări, fără dubii. Ca și cum acolo am și lăsat-o. Despre naturalețea asta e vorba. Mi-e dor de ea, că n-o mai simt ca odinioară. Și poate d-aia și visez prieteni vechi cu care naturalețea asta venea la pachet. Poate d-aia mă culc la 10 jumate, doar-doar nu mai simt totul așa complicat și complex.

Instalați-vă AdBlock, metaforic vorbind. Ciudat sfat de la un om care lucrează în publicitate.

Share this: Twitter | Facebook

05 Jan, 2015

Nope.

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Prima zi de muncă după vacanța de iarnă e una din cele mai dureroase. În mare parte pentru mine – nu știu alții cum sunt, dar eu trebuie sa învăț să mă desprind de canapeaua de care am fuzionat și să învăț iar a merge biped și a sta pe scaun mai mult de o oră.

Vacanța de iarnă e cea mai minunată din lume, vă zic. Mărturie stau cele 10 cărți citite, cele 5 filme văzute, cele 4 sezoane de Scrubs și câteva mici victorii în jocurile pe mobil. Bine-bine, și cele câteva petreceri, beri și câțiva burgeri.

Dar prima luni, aia în care te întorci la orice făceai înainte, oricât de mult îți place ce faci, e mereu similară unei desprinderi cu forța din coconul făurit cu atâta grijă. Nu cred că e om pe lume plătit pentru a fi antisocial, pentru a citi și pentru a mânca, iar asta înseamnă că, vrem-dar mai ales nu vrem ne întoarcem la a fi parte din rotițele sistemului capitalist.

Ne târâm oasele obosite de atâta stat la biroul unde vom sta în continuare, ne citim mailurile, ne cad responsabilitățile în cap mai ceva ca țurțurii și ajungem acasă pocniți de somn, după ce ne-am amintit cum e să stai 8-10 ore făcând Chestii Importante.

Ciudat e că, pentru mulți dintre noi, această primă zi de durere și chin se lasă cu tot soiul de promisiuni. Anul ăsta nu mai stau așa mult la birou. Alerg prin parc. Mă apuc de hobby-ul ăla al meu. Îmi fac curaj și chiar o să fac asta, cine știe, poate devine permanent. Stau mai mult cu prietenii. Stau mai mult acasă. Sun mai des acasă. Nu mai frec telefonul în metrou și mai citesc o carte.

Și totuși, scaunul de la birou ajunge locul unde promisiunile astea vin să moară. Zi de zi ele devin din ce în ce mai încețoșate. Până la anul. Iar asta mie mi se pare mai trist decât faptul că se termină vacanța: că se termină visarea.

Share this: Twitter | Facebook

31 Dec, 2014

Anul cafelei

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|On the eighth day God created coffee

Eram acasă, era sfârșit de primăvară și îmi corectam poveștile pentru cartea ce-o să vadă tiparul în 2015. Mi-am pregătit o cafea bună la Aeropress și am știut că e una din clipele alea pe care o să ți le amintești, deși par random, chiar și peste ani. Azi îmi dau seama că nu a fost nimic random în ziua în care m-am decis să scriu cartea. Toate bucățile din puzzle s-au așezat cum trebuie. Se aleargă una pe alta de mult timp, dar abia în 2014 au avut curaj să se invite la întâlnire.

Fwd peste câteva luni, eram tot acasă și îmi căutam haine pentru Train Delivery, bând o cafea care se răcise între timp. Poate m-aș fi gătit mai mult dacă știam că în ziua aia urma să am întâlnirea cu Cujo. Cujo, Golan, Puiu Călinescu, Pisoi Mic – adică prima mea pisică, o responsabilitate în plus și, peste toate astea, încă un suflet de iubit, ceea ce nu are cum să fie altfel decât bine.

În august eram în Londra și beam prima mea cafea acolo. Eram fascinată, cum sunt mereu când ajung într-un oraș nou. Mă copleșesc posibilitățile și listele mentale de to do – pe care mereu mint că nu mi le fac – și eram deja puțin obosită de orașul ăsta mare și amețitor. Am ieșit din cafenea cu cafeaua în mână și, drept în fața mea, am văzut Tardis-ul pe care mă pregătisem mental să-l caut. Urma să-l văd în fiecare seară când ajungeam înapoi la hotel.

În septembrie eram iar în Bruges. Cafeaua acolo mereu are gust de acasă, indiferent unde o beau și chiar dacă e uneori declasată de bere. Îmi amintesc diminețile în care porneam, pe la 10 dimineața, din hotel, țup-țup spre piața mare, de unde luam cafea și sandvișuri cu care veneam fericită înapoi. Fericită pentru că simțeam că aparțin, fericită pentru că știam că aparțin locului unde mă întorc și omului care mă aștepta, dormind. În ultima zi am luat cafea făcută la filtru care n-a fost tocmai bună, dar a fost așa cum trebuie.

În octombrie și noiembrie am băut cele mai pline de emoții cafele din viața mea profesională. Am ales o schimbare care m-a dus la psiholog, care nu m-a lăsat să dorm prea bine și care a provocat tot ce știam eu despre mine, dar care, poate tocmai din aceste motive, a fost nesperat de bună. În decembrie eram acasă și beam o cafea tare, cu miere. Pisicile dormeau, Cujo era la etaj, mie mi-era dor și am știut cât de bine e să-ți fie dor.

Și acum suntem la final de an. Unii numără împlinirile, alții supărările, eu număr cafelele. Și ies pe plus. Am adăugat la lista mea de oameni cu care aș sta la cafea încă câțiva. Am făcut lucruri de care sunt mândră, am planuri de care știu că o să mă țin, altele de care știu că nu, dar e ok. A fost un an bun, cafelele au fost bune și poveștile, nenumărate.

Ceea ce vă urez și vouă.

Share this: Twitter | Facebook

Și când m-am trezit, era duminică.

Știu că e duminică pentru că îmi beau cafeaua cu miere. Espressorul ia o pauză de la atâta muncă, presa franceză îi ia locul și rămân fidelă obiceiului meu de ani de zile, de când nu beam cafea, chiar: acela de a urmări apa care fierbe. E ceva foarte molcom în a urmări apa care fierbe. Te reconectează la o stare de așteptare calmă de care am cam uitat cu toții.

Și e duminică și pentru că mi se învârt alte cuvinte în cap. Parcă deschid, de fiecare dată, foile dicționarului duminical și descopăr resurse noi. Safari, tălmaci, estradă, proverb, impromptu, pitar. Și câte și mai câte. Stau cu ochii la ibricul mic și delicat și număr cuvintele noi de care credeam că am uitat ca pe oi. Doar că efectul e chiar invers și chiar mă trezesc.

Mai e duminică pentru că toată lumea chiar tace. Aud motorașul frigiderului atât de clar de parcă ar fi în pieptul meu. Aud porumbeii cum se iubesc la geamul de la dormitor. Aud huruitul liniștitor al calculatorului. Aud sunetul făcut de întrerupător când aprind lumina. Și uite așa aud atâtea lucruri neobișnuite și tot simt și cred că e liniște.

Învățăm uneori și stând pe loc, e clar.

Share this: Twitter | Facebook

12 Dec, 2014

Simplu

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|La naiba!

Băăăi, am uitat cum e să fie simplu. Mi se învărt miliarde de gânduri în cap și mă trezesc tot mai des ajungând să cred că am nevoie de un time management tool, unul puțin mai complex decât caietele și agendele pe care le folosesc în prezent. Și e evident că, atunci când ți se învârt atâtea chestii în cap, când ai o tornadă fix în frunte, când simți colțurile ascuțite ale obiectelor din mintea ta cum se lovesc de craniu, când nu mai vezi timpul din cauza acelor de ceasornic, e clar că nimic nu prea mai e simplu. Revenind. Ideea asta cu tool-urile de time management mă irită la maxim. Am făcut tot ce-am putut pentru a mă feri de ele, în continuare mi se pare că sunt un loc unde visele vin să moară și mă scoate din minți să simt că alunec spre ele ca pe gheață.

Și ce mă enervează cel mai tare e că nu știu când am devenit așa un om apăsat. Chiar azi mi-am dat seama că merg cu o mină încruntată, de parcă plec la război. Colegele de birou mi-au zis, mai la mișto, mai în serios, că apăs tastele la laptop de parcă mă cert cu cineva. Și e drept, mă cert cu mine. Mă cert pentru că încă nu mi-am dat seama unde să-mi atârn hamacul ăla magic, ăla imaginar. Ăla în care pot să zac și să uit, indiferent unde aș fi și ce aș face în acel moment. Merg încruntată pentru că nu mai știu să mă pierd, eu am mereu o hartă la mine.

Și ce bine, ce bine că e iarnă și în curând îmi dau reset în vacanță. Fix așa, cum dai reset unui laptop căpos care merge când își aduce aminte, așa o să-mi resetez și eu aglomerația din cap. Fac ordine, pun niște semafoare, repar gropile și o să fiu ca nouă.

Pfiu!

Share this: Twitter | Facebook

26 Nov, 2014

Cel mai mare truc

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Obișnuiam să cred despre mine că sunt un impostor desăvârșit. Că pot să păcălesc o mulțime de persoane. Începând, firește, cu mine. Că pot să fiu azi așa și mâine așa și niciodată la fel. Că nimeni nu-și dă seama ce se petrece, de fapt, în mintea mea cu multe cotloane. Și mai mult, obișnuiam să mă mândresc cu asta.

Numai că timpul are prostul obicei de a trece și de a lăsa să se petreacă lucruri. Cum m-am trezit recent scoasă cu forcepsul din confortul călduț în care mă lăsasem să alunec – o practică, de altfel, bine cunoscută mie, cea care se trezește chirurg sufletesc peste noapte – m-am trezit și cu o altă paradigmă prin care mă învârt cam ca o găină fără cap.

Mi-am dat seama că nu prea pot păcăli oameni și cu atât mai puțin nu mă mai pot păcăli pe mine. Nu sunt omul sigur pe sine care aș fi vrut să fiu la vârsta asta. Nu prea mai pot păcăli decât oamenii care vor cu tot dinadinsul să se lase păcăliți – și pe ăia cu greu. Mă regăsesc fiind din ce în ce mai constantă în incertidudinea și anxietatea care nu prea mă lasă să dorm. Mă surprind dimineața măsurând adâncimea cearcănelor cu rigla și constat că va trebui să trec la un instrument industrial pentru asta. Am dureri de om bătrân și un nivel de energie sub cel care ar putea fi și pe care, dovedit lucru, l-am mai avut.

Un singur lucru bun aduce starea asta cam mizerabilă. Anume că nu am altceva de făcut decât să dau înainte, cu încăpățânare. Să încerc să depășesc starea depășindu-mi așteptările. Să fac bine, atât cât pot – și să pot mereu mai mult.

Dar un lucru e cert, vă jur. Lucrurile erau mai simple când eram impostor. Tânjesc după vremea aia ca un hoț de bănci care s-a lăsat de meserie și trăiește din pensie. Poate că-mi place însă să fiu așa. Îmi place drumul spre rutină și spre siguranță. De-aia retez așa de ușor rădăcinile ăstora două, atunci când ele apar.

Și totuși, ce mișto era când  dădeam spargeri peste spargeri…

Share this: Twitter | Facebook

17 Nov, 2014

Perfectibil, cu naivitate

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Părinții nu rămân întotdeauna în memoria copiilor cu ceea ce cred ei că vor rămâne. Mai dese și, uneori, mai importante sunt acele clipe neplanificate, povețele din spatele unor gesturi aparent neînsemnate, predica din cuvinte poate chiar neadresate copilului, dar auzite și înțelese de acesta mai mult decât crede părintele.

Aveam 11 ani în 1996 când alegerile prezidențiale au fost câștigate de Emil Constantinescu. Bunica mea din partea tatălui încă mai trăia. Am fost să o vizităm atunci, după alegeri, în micuța ei garsonieră. Nu am să uit niciodată cum a luat-o tata în brațe și i-a spus așa: „Am câștigat!”. Bunica mea era o femeie firavă, care a trecut prin tot ce a avut mai urât de oferit comunismul. În cei 7 ani de după 1989, așteptase mereu să câștige.

Anii care au trecut au infirmat, cumva, această bucurie. De la măsură eșuată la măsură eșuată, vedeam cum entuziasmul tatălui meu se diminuează puternic. Vedeam cum mii de oameni ca el treceau prin aceleași deziluzii, am văzut pe traiul meu ce au însemnat momentele dezastruoase din România din anii de după alegerile din 1996, alegerile după care l-am văzut pe tata liber de o povară pe care nu știam că o duce.

Aseară m-a încercat și pe mine același sentiment care l-a încercat pe el. Probabil cu alte implicații și sigur la alt nivel, dar, la bază, același.

Poate că sentimentul ăsta pe care îl am eu și pe care îl au atâția oameni izvorăște din naivitate. Poate că victoria nu înseamnă nimic nefiind dublată de măsuri reale, categorice, dureroase, care să poată fi fundamentul a ceva bun. Dar nu știu niciun lucru bun, niciun moment însemnat din istorie care să nu fi izvorât din naivitate. Naivitatea e cea care te face să dai în spate acel „nu se va schimba oricum nimic” – cel mai mare dușman al societății în care trăim acum. Naivitatea te împinge pe stradă atunci când e cel mai rău și atunci când e cel mai bine. Naivitatea te face să speri.

Tata a fost, în 1996, un naiv. Iar eu regret profund că alături de el nu au fost și alții, oameni care puteau lua naivitatea asta și o puteau prelucra în ceva valoros. Așa poate nu mai ajungeam, la 18 ani de atunci, să luptăm pentru aceleași idealuri naive.

Share this: Twitter | Facebook

12 Nov, 2014

Dimineți cu miros de ton

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

E luni dimineața și zbori spre noul loc de muncă. Ți-ai propus ca azi să fii draguță, atentă, voioasă, curioasă. Să fii pregătită pentru toate lucrurile noi ce te vor asalta, să fii gata să ai energie chiar și la final de zi. Știi însă că, atunci când acesta va veni, vei eșua în griji și unghii roase, te vei întreba dacă te-ai descurcat ok pentru o primă zi, cât o să-ți ia până înveți cum fac toți oamenii ăștia noi lucrurile și dacă o să-ți faci și tu ceva prieteni noi.

Dar până atunci te grăbești la metrou, părul în vânt, eșarfa în toate părțile, pachețelul în geantă. În geanta în care îți duci, așa, de good omens, o ramă foto, un iepure, o agendă cu iepuri, pixuri și iepurele metaforic din pălărie cu tot cu pălărie.

Undeva pe la a treia stație de metrou realizezi că toate visele și aspirațiile tale, toate planurile pentru cum să-ți cucerești colegii, toate proiecțiile tale mentale despre viitorul luminos care te așteaptă au fost înmuiate complet în sosul salatei cu ton pe care cu mândrie o transportai, alături de rama foto, iepurele real, iepurele imaginar, pixurile și agenda.

Și iac-așa petreci prima dimineață la biroul nou: frecând cu sârguință în mica chiuvetă din baie iepurele de pluș, pe care mai apoi îl atârni la uscat pe calorifer, pentru a fi admirat mai târziu de unul din superiorii tăi.

Because that’s how things go. Weird.

Share this: Twitter | Facebook

20 Oct, 2014

Între secunde

Posted by: sunkissed In: La naiba!

Sunt așa niște nano-momente între secunde care miros a toamnă și a mare și a nisip și a mâini strânse tare de tot, cu disperarea unor copii care simt viața cum vine între ei, grobiană și cu 46 la picior.

Între secunde, între dezastre, între plecări și sosiri, între momentele în care cugeți la sensul vieții dintr-o stație întunecată de autobuz și cele în care chiar crezi că l-ai găsit, într-un parc, într-o vată de zahăr, se întâmplă secole întregi.

Sunt atâtea zile de mâine, atâtea posibile zile de ieri, atâtea feluri de a percepe prezentul, că nu poate decât să doară, să bucure, să uimească, să atingă.

Suntem noi, așa cum a fost și am uitat. Sunt ei, așa cum nu am crezut că vor rămâne. Sunt toate conversațiile purtate de un vânt prea rece pentru biata noastră inimă prea mult încercată.

Sunt toate cuțitele cu care am excizat amintiri când tot ce voiam, de fapt, mai mult era să le păstrăm. Sunt clipele alea, munții ăia, marea aia, cuvintele acelea atât de potrivite, dansul în doi, călcatul pe bombeu la plecare. Sunt acele mici pierderi ale unor mari vise atunci când credeai sincer că nu mai ai nimic de pierdut.

Și uite așa alegem să ne cumpărăm pantofi, să mergem la prânz la cantină, să spunem adio, să plecăm din țară, să fim răutăcioși, să fim buni, alegem să facem piața, să ne vedem de toate momentele mărețe din viață. Dar știm, așa e? Știm.

Share this: Twitter | Facebook

15 Oct, 2014

Cum scapi de răceală

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Te dai cu ruj roșu. Nu știu dacă merge dacă ești băiat, dar hey, whatever floats your boat. Senzația e cu atât mai mișto cu cât va trebui să reaplici acel minunat și sexi ruj roșu ori de câte ori sufli nasul, pentru că treaba asta cu suflatul de nas este destul de dezordonată. Și ori de câte ori vei reaplica rujul ăla, te vei simți ca o divă. Cine nu vrea să se simtă divă de 100 de ori pe zi?

Citești o carte precum The Little Friend. O poveste interesantă, un personaj mișto și totuși o scriitură care, cum-necum, te face să adormi în 50 de pagini. Și se știe că somnul face bine la răceală. Nu știu dacă o vindecă mai repede, dar în mod cert te face să nu o mai simți pentru câteva ore.

Smotoceală cu pisica. Nu știu cum sunt alte mâțe, dar Cujo zace alături de mine atunci când mi-e rău de parcă și el e cel mai năpăstuit pisoi din lume. E interesant deci să simți că ești compătimit cu atâta empatie. Plus, alte beneficii ce musai trebuie menționate, precum torsul constant, ce ajută la somn, și căldura emanată de pisoi. Chiar dacă în cazul meu simt căldura pisicească numai dacă îmi țin motănelul cu forța, Cujo fiind un pisoi independent care nu prea stă la smotocit și care, chiar și atunci când mă compătimește, o face de departe.

Junk food. Aseară mi s-a confirmat faptul că McDonald’s are puteri magice în lupta cu răceala. Nu știu cum se face dar, de câțiva ani, ori de câte ori mi-e rău și n-am gust mi-e poftă de Mc și e singurul lucru pe care îl pot ingera cu oarecare poftă. Și să vezi minune, a doua zi mi-e mai bine. Sau poate că doar mă concentrez pe alte lucruri, cum ar fi „La naiba, iar mi-am băgat picioarele în stilul de viață sănătos, fatty fatty boom boom”.

Cam atât din tranșee. Revin cu leacuri-minune, că doar nu le țin pentru mine, sunt o generoasă.

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

January 2015
M T W T F S S
« Dec    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Just kids by Patti Smith