A sunkissed world

20 Oct, 2014

Între secunde

Posted by: sunkissed In: La naiba!

Sunt așa niște nano-momente între secunde care miros a toamnă și a mare și a nisip și a mâini strânse tare de tot, cu disperarea unor copii care simt viața cum vine între ei, grobiană și cu 46 la picior.

Între secunde, între dezastre, între plecări și sosiri, între momentele în care cugeți la sensul vieții dintr-o stație întunecată de autobuz și cele în care chiar crezi că l-ai găsit, într-un parc, într-o vată de zahăr, se întâmplă secole întregi.

Sunt atâtea zile de mâine, atâtea posibile zile de ieri, atâtea feluri de a percepe prezentul, că nu poate decât să doară, să bucure, să uimească, să atingă.

Suntem noi, așa cum a fost și am uitat. Sunt ei, așa cum nu am crezut că vor rămâne. Sunt toate conversațiile purtate de un vânt prea rece pentru biata noastră inimă prea mult încercată.

Sunt toate cuțitele cu care am excizat amintiri când tot ce voiam, de fapt, mai mult era să le păstrăm. Sunt clipele alea, munții ăia, marea aia, cuvintele acelea atât de potrivite, dansul în doi, călcatul pe bombeu la plecare. Sunt acele mici pierderi ale unor mari vise atunci când credeai sincer că nu mai ai nimic de pierdut.

Și uite așa alegem să ne cumpărăm pantofi, să mergem la prânz la cantină, să spunem adio, să plecăm din țară, să fim răutăcioși, să fim buni, alegem să facem piața, să ne vedem de toate momentele mărețe din viață. Dar știm, așa e? Știm.

Share this: Twitter | Facebook

15 Oct, 2014

Cum scapi de răceală

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Te dai cu ruj roșu. Nu știu dacă merge dacă ești băiat, dar hey, whatever floats your boat. Senzația e cu atât mai mișto cu cât va trebui să reaplici acel minunat și sexi ruj roșu ori de câte ori sufli nasul, pentru că treaba asta cu suflatul de nas este destul de dezordonată. Și ori de câte ori vei reaplica rujul ăla, te vei simți ca o divă. Cine nu vrea să se simtă divă de 100 de ori pe zi?

Citești o carte precum The Little Friend. O poveste interesantă, un personaj mișto și totuși o scriitură care, cum-necum, te face să adormi în 50 de pagini. Și se știe că somnul face bine la răceală. Nu știu dacă o vindecă mai repede, dar în mod cert te face să nu o mai simți pentru câteva ore.

Smotoceală cu pisica. Nu știu cum sunt alte mâțe, dar Cujo zace alături de mine atunci când mi-e rău de parcă și el e cel mai năpăstuit pisoi din lume. E interesant deci să simți că ești compătimit cu atâta empatie. Plus, alte beneficii ce musai trebuie menționate, precum torsul constant, ce ajută la somn, și căldura emanată de pisoi. Chiar dacă în cazul meu simt căldura pisicească numai dacă îmi țin motănelul cu forța, Cujo fiind un pisoi independent care nu prea stă la smotocit și care, chiar și atunci când mă compătimește, o face de departe.

Junk food. Aseară mi s-a confirmat faptul că McDonald’s are puteri magice în lupta cu răceala. Nu știu cum se face dar, de câțiva ani, ori de câte ori mi-e rău și n-am gust mi-e poftă de Mc și e singurul lucru pe care îl pot ingera cu oarecare poftă. Și să vezi minune, a doua zi mi-e mai bine. Sau poate că doar mă concentrez pe alte lucruri, cum ar fi „La naiba, iar mi-am băgat picioarele în stilul de viață sănătos, fatty fatty boom boom”.

Cam atât din tranșee. Revin cu leacuri-minune, că doar nu le țin pentru mine, sunt o generoasă.

Share this: Twitter | Facebook

09 Oct, 2014

Cică poveștile sunt nemuritoare

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Așa am auzit, cu asta am crescut – cu credința nețărmuită în faptul că o poveste nu moare niciodată, că o poveste este pentru totdeauna. Că o poveste este singurul organism viu care va rezista în fața timpului nemilos, mai ceva decât gândacii ăia pe care îi lăudăm pentru că ar fi, cică, singurii care ar supraviețui în lumea tristă și anostă post-atac nuclear.

Mi-a luat ceva vreme sa accept adevărul ăsta, pentru că în final noi toți oamenii de pe lumea asta am copt la un moment dat o poveste pe care am transmis-o mai departe, eternă, în lume, fie și fără să vrem. De fapt, cel mai des fără să vrem. Și e greu să-ți asumi, să înțelegi că ai trimis mai departe un lucru nemuritor, oricât de mult susținem că aspirăm la asta. E o mare responsabilitate și nu tuturor le plac responsabilitățile.

Dar cel mai mult mi-a luat să accept că, la fel cum e nemuritoare, o poveste nu e imuabilă – adică nu e ferită de riscul schimbării. Din om în om, din suflet în suflet, din întâmplare în întâmplare povestea aia evoluează întocmai ca un organism viu, se schimbă în toate dimensiunile și există riscul, la final, să rămână complet alta decât atunci când s-a născocit.

Și atunci normal că mă întreb cât de nemuritoare e o poveste și cât de relativ e relativul.

 

 

Share this: Twitter | Facebook

Sunt câteva lucruri în viața unui freelancer care dor tare. Frământări metafizice, tristeți, chestii care ne macină pe noi, toți ăștia care la întrebarea „Și unde ziceai că lucrezi?” nu putem răspunde în câteva cuvinte. Hai să le enumăr punctual, că dacă mă opresc la fiecare, iar mă apucă durerile în coșul pieptului.

1. Când un proiect la care ai lucrat aduce bonusuri financiare numai angajaților și tu primești doar un mail de mulțumire

2. Când mergi în vizită la colaboratorii tăi și vezi că au birouri mai faine ca ăla de unde lucrezi tu pentru ei

3. Când ai de lucru urgent pentru toți clienții tăi în același timp și în plus mai ai și un day job

4. Când vezi pe Facebook că oamenii din firma pentru care faci freelance au plecat în teambuilding

5. …și tu stai acasă și lucrezi pentru un proiect supermegaimportant al companiei

6. Când primești out of office autoreply de la un client care te-a rugat să-i livrezi ceva azi

7. Când primești task-uri de ziua ta, în vacanță

8. Când ești chemat la sediul clientului la 9 dimineața

9. Când vrei să pleci în vacanță și trebuie să anunți toți colaboratorii și să rezolvi toate problemele ce se pot rezolva până pleci

10. Când la finalul unei zile de freelance nu mai ai energie decât pentru asta

 

 

(Acrobații de freelancer: partea 1, partea a doua, partea a treia)

Share this: Twitter | Facebook

26 Sep, 2014

Nu mai lăsați lumina aprinsă

Posted by: sunkissed In: La naiba!

Nu mai lăsați lumina aprinsă. Că degeaba o faceți. Ăia care vor să citească o vor face oricum, nu se tem de întuneric.

Nu vă mai lăsați bucăți din suflet peste tot. E inutil. Cei care vor să aibă inimă au știut deja cum să și-o construiască.

Nu mai culegeți amintiri care de pe unde. Nu se știe de ce au fost abandonate acolo și pot să strice prezentul și așa vai de capul lui de fragil.

Nu vă mai scrieți scrisori pentru viitorul vostru eu. Ceea ce vreți să vă spuneți se poate face într-o oglindă, articulând fiecare cuvânt.

Nu vă mai ascundeți de trecut. Are un fel extrem de parșiv de a se ascunde sub pat – de fapt, cred că el este infamul Bau Bau.

Nu vă mai văitați că e toamnă. Cu toții îi purtăm frigul în oase în mod natural, de la naștere.

Nu vă mai priviți cruciș alegerile. E ca și cum judeci strâmb un lemn c-a fost tăiat.

Dar ce știu eu. Azi e așa și mâine poate să fie exact invers. E un echilibru fragil când e septembrie.

Share this: Twitter | Facebook

Apreciez întotdeauna feedback-ul constructiv. Sigur că e greu să tragi linia între feedback constructiv și feedback de dragul de a da reply, mai ales că mulți dintre noi găsim greu să fim obiectivi cu propria noastră muncă, iar prima reacție la feedback, aproape viscerală, este de Câh.

Dar să plecăm de la premisa că putem face diferența.

Mi-e greu, în contextul ăsta, să accept părerismele sau opiniile de dragul de a opina. Mi-e greu să văd clienți care nu mă lasă să-mi fac treaba pentru care m-am pregătit și la care mă pricep. Mi-e și mai greu să aud că oricine poate să scrie. Da, da, am auzit exact aceste cuvinte. Uneori în varianta „trece și tu niște texte acolo, ce-o fi așa greu”.

Dragi clienți. Nu e cum credeți voi. Nu oricine poate să scrie și unii n-o fac doar pentru că n-au timp. Sau, desigur, dacă a scrie înseamnă a lega litere și cuvinte între ele, sigur, poate. Dar nu oricine poate să facă treaba mea de copy sau writer sau content manager sau alt job pentru care m-ai contactat. Așa cum nici eu nu pot face treaba ta de management. Zău că nu pot. Și te las să o faci. Poate am opinii personale despre cum o faci, dar nu-ți voi trimite un mail în care îți critic arbitrar strategia de business sau culoarea aleasă pentru logo sau design-ul cărților de vizită pe criteriul că oricine poate conduce o firmă.

Acum, e drept că în domeniile astea mai creative intervine și gustul. Modul în care „te potrivești” la stil cu un client. Dar vedeți voi, copywriterii au acest dar de a se mula pe stil. Și chiar și în cazurile extreme de nepotrivire creativă, există o cale prin care, cu puțin efort, te poți înțelege om de creație cu persoană de management. Totul pornește de la brief (stați așa, că am un capitol dedicat și ăluia, nu știu exact când, dar o voi face, promit). Explică-i bine omului cum vrei să sune. Dă-i și exemple. Nu interveni pe texte fără să explici de ce. Nu pot sublinia îndeajuns asta.

E firesc ca la un moment dat tu să ai altă idee. Copywriter-ul tău, crede-mă, s-a gândit bine (plecăm de la premisa că e un copy responsabil) la fiecare cuvânt și le-a cântărit pe fiecare de zeci de ori. Dacă nu ești ok cu ceva, nu trimite înapoi un document sec cu fraze și cuvinte tăiate cu roșu. Trimite mai bine un feedback coerent.  Ai încredere în omul ăla că va ști să citească și să-și facă meseria.

Indiferent despre ce meserie e vorba, totul se rezumă cam la asta:

1. Explică bine de la început ce vrei de la omul pe care îl contractezi.

2. Explică-i bine, când trimiți feedback, ce și mai ales de de vrei schimbat.

3. Don’t be a dick.

Încă un sfat pentru freelancerii aflați la început de drum: nu uitați că de data asta nu mai stă nimeni între voi și client. Nimeni nu vă va lua partea, nimeni nu va prelua informații de la client pentru a le așeza într-un document lizibil. Mare parte din munca de freelance, oricare ar fi ea, implică project management.

Data viitoare scriu despre tristeți de freelancer. Melancolii, chestii lipsă, dureri sufletești etc. Și noi suntem oameni.

Iar la o dată și mai viitoare o să vă povestesc despre cum întinzi un deget (nu ăla mijlociu) și ți se ia toată mâna. Pe aceeași factură.

Share this: Twitter | Facebook

09 Sep, 2014

Voi știți cum doarme o girafă?

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Girafa doarme așa.

La cum mă trezesc în ultimele nopți, mai că îmi vine a crede că și eu dorm ca o girafă, numai că având așa un gât scurt firește că poziția nu e defel comodă. Așadar, mă trezesc pe la 7 jumate dimineața (!!!) cu picioarele asaltate de pisicul căruia îi dau dinții, transpirată deși afară e respirabil, cu mâna amorțită, cu părul în ochi, cu spatele înțepenit și cu gura uscată, avidă de-o cafea tare, bună, blândă, îngăduitoare.

Și nu e de mirare, atunci, că sunt mai puțin plăcută zilele astea. Mă aflu mereu într-o stare de oboseală, de lehamite, de letargie în fața chestiilor care chiar contează. N-am chef să-mi dau start, restart, n-am chef decât să continuu să mă aflu în starea asta mizerabilă, de nemulțumire, în care mă aflu acum.

Cred sincer că trebuie să ne trăim nemulțumirile, lipsa de satisfacție, continua scârbă cu care ne trezim uneori dimineața, când ne spunem că totul o să se schimbe și chiar de azi, când de fapt, iată că nu se întâmplă nimic mai pe seară, când ajungi înapoi în vizuină și în pijamale stors de vlagă și de energie și nu ai chef să pui în aplicare niciun sfat din ăla citit în pauza de prânz pe Facebook, nicio idee din revista lecturată în metrou, nimic.

Singura problemă e să nu dureze prea mult.

Nu de alta, dar pe urmă te trezești că vrei să scrii și tu o poveste și-ți iese o listă de cumpărături plină de chestii de care, culmea, n-ai nevoie.

  • Pălărie de vânător.
  • Poloboc.
  • Oală sub presiune.
  • Șorț fără buzunare.
  • Papuci de plastic.
Share this: Twitter | Facebook

 

Făceam eu mai demult o glumiță de natură profesională (destul de proastă ea, glumița) și spuneam că unele persoane nu văd decât partea Free din freelancer. Altfel nu puteam înțelege de ce erau așa de mirați când le ceream și bani pentru munca depusă pe tarlaua lor virtuală.

După ce am descoperit minunata chestie denumită contract de colaborare și am ales să-mi uimesc clienții încă de la început cu suma necesară, ba chiar dându-mă peste cap uneori și trimițând și devize, raport de activitate, porumbei care să șoptească la urechea clientului  “peste o lună va trebui s-o plătești pe fata aia, nu uita!”,  tot am avut neplăcuta, oribila, urâta problemă a întârzierii plății dincolo de orice scuză ar putea fi (chiar și dincolo de scuza că ți-a mâncat câinele din dotare întreg departamentul de contabilitate).

Am scris mii de rânduri pe temă. Mail-uri trimise și netrimise (acestea netrimise fiind puuuuțin nepoliticoase – dar hei! e eliberator să te exprimi în scris). Mi-am frământat mințile găsind eu scuze pentru întârzieri. Am surzit prieteni și persoane dragi cu lamentările mele continue pe temă. Am fost aproape de a apela la recuperatori. Și tot așa.

Dragi freelanceri. Nu e cazul să vă întrebați dacă e vina voastră ori ba. De cele mai multe ori, dacă sunteți oameni care își fac treaba temeinic și care au semnat un contract de colaborare beton, nu e vina voastră.

Dragi clienți. Eu fac un serviciu pentru voi, serviciu agreat prin contract. Nu ar trebui să fie treaba mea că s-au întâmplat 1620 de chestii care vă împiedică să mă plătiți. Eu plec de la premisa că, atunci când agreăm costurile, vă asumați că veți avea banii ăia. Mi-am făcut treaba. E cazul să o faceți și voi. Iar faptul că trebuie să întreb de bani, mereu și mereu, e cel puțin umilitor. Îmi arată mie că nu vă pasă de munca mea, de ceea ce am încercat să fac pentru compania voastră, că sunt doar o bifă pe un caiet în departamentul de marketing – iar asta nu e ok. Faptul că sunt freelancer nu înseamnă că sunt sub angajații cu normă întreagă. Nu înseamnă că vă puteți permite să mă plătiți peste termen, lăsându-mă la coada priorităților. Nu eram la coadă acum 3 săptămâni când îmi dădeați mail-uri peste mail-uri, nu?

Iar dacă cumva întârziați pentru că s-a întâmplat *orice*, singurul sfat pe care nici nu cred că ar trebui să-l dau este să comunicați cu omul ăla ce-și va primi banii mai târziu.

Știți de câte catralioane de ori mi s-a întâmplat să nu primesc niciun fel de răspuns la întrebările mele legate de plată? N-am cu ce să compar. Este ireal cum oamenii pur și simplu… nu-ți mai răspund. Ei cred că, de vreme ce nu îți pot da un răspuns concret, mai bine nu dau niciunul. Ei bine, asta e un exemplu perfect de conduită de business din capitolul Așa nu. Nu este nimic ce poate justifica lipsa de răspuns la telefon sau e-mail.

Ce sfat am să dau celor ce dau peste situații din astea, fiind freelanceri? În teorie sună  foarte mișto: nu mai lucrați cu acel client. Faceți ce vă zic,  nu ce fac. Eu încă mai am colaborări cu întârziați cronici. Din trei motive:

- am întâlnit extrem de puține persoane care plătesc ok și la timp.

- am proiecte de care m-am atașat emoțional și pur și simplu nu pot renunța la ele.

- mi se explică clar situația și discutăm lucrurile pe șleau.

Ce pot spune e că trebuie să fiți foarte atenți unde trageți linia, cum și cui spuneți Nu sau Nu mai și cât sunteți dispuși să răbdați. Nu știu dacă situațiile astea sunt doar în domeniul meu de activitate, dar eu despre el vorbesc pentru că mi-e singurul cunoscut. Nu am cine știe ce experiență sau autoritate de a da sfaturi. Ce am este promisiunea făcută mie, recent, chiar, de a nu mai accepta toate proiectele care, din start, par shady. Semnați contracte făcute beton – apelați la cineva din zona legală, dacă aveți la cine – și aveți tăria de a apela la clauzele ce privesc penalitățile, dacă e cazul. Fiți fermi, gestionați situațiile matur și cu calm. Și dacă nu observați dorința de a comunica sau de a face lucrurile mai bine… știți voi cântecul ăla cu Jack și cu drumul.

Data viitoare, în al treilea episod, vă voi povesti despre Cum își vâră clientul nasul în munca ta în moduri neproductive. Pam pam.

Share this: Twitter | Facebook

De câțiva ani, pe lângă un job de zi cu zi, am ales să fac freelancing pe partea de copywriting, editare, traduceri și content management. De ce am luat decizia asta? Nu pentru că sunt workaholică, ci pentru că aveam reală nevoie de niște bani în plus.

Am pornit la drum cu mare naivitate. Am crezut două chestii: că oamenii mă vor respecta pentru ceea ce m-am pregătit să fac, anume meseria mea și că oamenii cu care voi lucra îmi vor fi parteneri, nu șefi (n-am zis manager, am zis șef – știți voi la ce mă refer).

Având în vedere cât de tare m-am înșelat pe parcursul anilor, am decis să fac ce fac eu mai bine, anume să scriu despre lucruri. Încep așadar seria asta de acrobații de freelancer, în care vreau să povestesc despre diferite situații dificile prin care am trecut și trec (pentru că sunt fraieră, mostly).

Prima dintre ele: ce crezi că o să faci și ce o să faci de fapt.

Ce-am crezut eu că o să fac: că o să scriu din cafenea texte inteligente pentru care voi fi plătită corespunzător fix la o zi sau două după ce emit factura.

Ce fac de fapt: scriu de toate pentru toți (ceea ce nu este un lucru rău), fac social media management which I kinda hate, lucrez de pe unde apuc (niciodată din cafenea – ba chiar și din vacanță), iau proiecte pe care ulterior le regret pentru că aflu că întotdeauna mai e ceva ascuns despre care nimeni nu-ți spune, cel puțin o dată pe lună trimit mailuri și dau telefoane ca să aflu când, totuși, voi fi și eu plătită pentru activitățile depuse.

Una din primele mele probleme, la început de drum, a fost să-mi setez un tarif pe oră. Chiar și așa, tot nu am fost mulțumită de acest criteriu al orei, că doar nu dau la strung în mod egal timp de 60 de minute. Unele task-uri sunt mai complexe ca altele. Nu știu nici acum cum sa cuantific dinainte identificarea unui concept creativ, la care e posibil să mă concentrez zile întregi. De aceea cer mereu multe detalii despre proiect și nu pot răspunde la “cam cât mă costă și pe mine un site – așa, în general vorbind” altfel decât cu o ridicare din umeri.

În fine, după ceva mișcări tip trial & error, am ajuns la un sistem care pe mine mă mulțumește acum. Chiar și așa, la începutul activității mele m-am lovit de o mică chestie cronofagă numită: activitate de client service. Adică: mailuri înainte și-napoi, telefoane, întâlniri și altele.

Mai mult decât atât, am pierdut o groază de vreme pe multe proiecte, vreme neprevăzută în estimarea inițială de timp și costuri, din motive ca:

- n-am primit brief,

- clientul nu a comunicat din timp ceea ce dorește,

-clientul intervine pe texte, modificând radical viziunea pe care am agreat-o de comun acord,

- clientul trimite modificări după termenul-limită al proiectului etc.

Și aceste lucruri sunt tot cronofage – mai mult, sunt chestiuni care pot să influențeze negativ relația dintre mine și client, aducând frustrări și impasuri creative.

Sigur, veți spune – și pe bună dreptate – orice freelancer ar trebui să se aștepte la asta. Și sunt complet de acord. Ce vreau acum, în primul capitol al mini-seriei mele, este sa subliniez niște lucruri pe care orice om care dorește să devină freelancer trebuie să le ia în considerare și pe care mi-aș fi dorit să mi le spună cineva.

Data viitoare vă voi povesti despre lungul drum spre primirea banilor. Știu că abia așteptați. Vă asigur că o să fie de-a dreptul savuros.

 

Share this: Twitter | Facebook

18 Aug, 2014

Azi chiar mi-a mirosit a toamnă

Posted by: sunkissed In: La naiba!

Poate pentru că a fost ziua în care am revenit la rutina în care zi de zi mă târăsc la birou. Poate pentru că a fost mai răcoare, poate pentru că pisica doarme mai abitir ca în primele zile sau poate pentru că nostalgia post-vacanța minunată londoneză e mare. Dar azi chiar mi-a mirosit a toamnă.

Și nu mi-a părut rău după rochițele scurte, sandalele înalte și sexi, nici după colacul pentru apa mării umflat de prea puține ori anul ăsta. Nici după serile lungi, cu lumină până la 9 și ieșit în oraș după 10, ca să fie mai răcoare. Nici după înghesuiala de pe terasa de la Origo sau Energiea, nici după biciclitul transpirat de vară.

Mi s-a făcut nici drag, nici dor, ci mi s-a făcut firesc de fulare lungi, de cizme colorate, de serile friguroase din Bruno, testând varietățile de vinuri, de beretele șic pe care vreau să le cumpăr anul ăsta, de călătoriile de toamnă, de visele de toamnă, de aniversările de toamnă, de nuci și mere, de vânt, de frig, de ploi.

Semn fie că îmbătrânesc și că îmi intră nostalgiile în oase, făcându-și loc oftând și pufăind, dându-și ghionturi ca niște doamne ce vin de la piață într-un autobuz supra-aglomerat de studenți, fie că mi-au intrat mințile în cap, ca niște copii cuminți care s-au resemnat la gândul că pauza mare e, de fapt, mai mică decât le-ar trebui.

 

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

October 2014
M T W T F S S
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Just kids by Patti Smith