A sunkissed world

Fata e mica azi, si trista, si verde. Fata e in deriva. Fata e a nimanui, fara macar sa vrea sa fie a cuiva. Fata viseaza la mare, la liniste, la pustietate, la un loc la fel de gol si de arid ca ea. Fata e trista. Fata nu sunt eu. Fata nu e nimeni, niciunde.

Fata nu vrea decat ceva moale si bun si usor, pe care sa-si aseze fruntea infierbantata de vara necrutatoare. Fata nu mai vrea sa mai citeasca poezie, sa se mai gandeasca la nisipul vechi, nu mai vrea sa mai simta aceleasi apasari pe umerii ei si asa slabiti.

Fata nu stie cui si cum sa spuna. Si ce sa spuna. Mai ales, de ce sa spuna. Fata nu stie unde ii sunt cuvintele, oamenii, starea. Fata e trista. Si recunoaste. Si ar vrea ca si altii sa recunoasca tristetea din ei, asa cum recunosc ca le e foame sau sete.

Fata asta e ciudata, n-o mai inteleg. N-o sa fie niciodata in rand cu lumea. Cu niciun fel de lume, nici macar cu aia care spune ca nu e ca toata lumea.

Slabiciune. Sau altfel scris: sunt si eu femeie si mai ascult Damien Rice. Nu aia din Closer, altele.

As vrea sa cunosc slabiciunea fiecarui om. Sa stiu ce il inmoaie. Ce il face bezea. La ce se gandeste cand simte ca i se strange pieptul de drag si durere in acelasi timp. As vrea ca toti oamenii sa aiba cate o slabiciune. Pentru ca, desi uneori slabiciunea doare si te face sa te indoiesti de ceea ce ai, te face sa simti ca esti om, te face sa vezi mai clar, dupa cele cateva clipe in care ti se impaienjenesc ochii. Sa-ti masori pasii mai bine, sa ai grija de tine si de cei din jur. Sa fii mai puternic.

Slabiciunea mea e, fireste, ceva ce n-am dus la capat. Ca asa sunt eu, uneori. O mare proasta. Si totusi, din cauza chestiei aleia neduse la capat, am invatat sa duc unele lucruri acolo unde vreau eu si sa nu mai fac lucrurile asa cum mi se spune. Chestii multe si diverse pe care nu aveam cum sa le invat, fara un anume sacrificiu.

Dar. Din joi in pasti, scheletele din dulap bat tare in usa.

There’s still a little bit of you laced with my doubt
It’s still a little hard to say what’s going on

As inghesui toate dorintele si visele mele intr-o valiza. Le-as trage dupa mine prin nisipul fierbinte asezat cuminte pe drumurile inchipuite. As bea sute de cafele cu sute de oameni, importanti in felul lor. As fi si acolo unde in clipa asta am uitat ca vreau sa fiu.

Mi-ar placea sa le simt, sa le fac si sa le indeplinesc pe toate. Toate lucrurile la care am visat, intr-un fel sau altul.

Uneori ma bucur ca mi-e atata de usor sa ma multumesc cu oameni. Cred ca asta se intampla pentru ca reusesc sa vad in ei lucruri mult mai multe decat as putea sa fac eu intr-o viata. Sunt un om pe care chiar si posibilitatile il obosesc.

Acum aproape cativa ani, pe plaja din Vama Veche, credeam ca stiu cam ce e cu mine si credeam ca stiu urmatorii pasi care or sa doara, asa cum credeam ca stiu toate povestile marii. Am realizat ca habar nu aveam. Nici macar nu stiam cat timp trebuie sa treaca pentru ca unele cuvinte sa se spuna mai usor. Cate parti din suflet trebuie sa mai scot. Inca am senzatia ca am taiat prea mult, dar o alung repede, ca pe un gand tampit de care vrei sa scapi.

Mi-au trebuit mult ani, vreo trei, si multe conexiuni neuronale si sufletesti ca sa pot realiza ce trebuie sa iau cu mine si ce nu. Sa nu ma mai blochez singura dupa usi ale caror rost nu-l stiu.

De la o vreme, ma tot gandesc la ziua mea care o sa vina si la anii care se strang. Ma ingrijoreaza putin, dar cred ca e normal. De fiecare data cand vine ziua mea, cel putin de acum trei ani, simt nevoia sa fiu langa mare. Sa privesc in ea si sa vad ce n-am uitat. Inteleg ca niciodata nu voi fi pe deplin multumita, atunci cand o sa vina vorba sa-mi simt timpul – nu in sens de varsta, nu in sens de ani. Si e perfect normal.

Cand eram eu mica, aveam o multime de prieteni in orasul unde am copilarit. Din pacate, nu prea am mai tinut legatura cu nimeni. Constat la mine faptul ca, desi sunt atasata de trecut, deseori fac tot ce pot ca sa tai legaturile cu el. In fine, printre acesti prieteni se aflau doi frati, care locuiau la cateva case mai departe de mine. Amandoi muncitori si seriosi, acum lucreaza in constructii si amenajari interioare. Sunt singuri si au grija unul de altul si amandoi de casa bunicii lor, unde au crescut. Dintr-o casa de tara fara prea multe imbunatatiri, au facut-o o casa cocheta si ingrijita, si-au refacut bucataria si baia si camerele dupa priceperea lor. Adica foarte bine.

Ei vin foarte des la noi, cu precadere fratele cel mic, care e cu un an mai mare decat mine. Intr-o casa, sunt mereu multe de facut si mama mai apeleaza la ei pentru toate chestiile, mari sau mici – de la tencuit si varuit la schimbat racorduri si baterii. Intr-o zi, el a venit pentru niste maruntisuri si, cand era la masa, din una in alta mama i-a zis ca noua nu ni s-au facut capsunii in gradina anul asta si ii pare rau, ca mi-ar fi facut dulceata, ca stie ca imi place.

Dupa cateva zile, a venit la mama cu un borcan de dulceata de capsuni, pentru mine. Capsuni din gradina lui, culesi de el si facuti tot de el dulceata. Mi-a adus special ca sa am si eu dulceata de capsuni, pentru ca imi place (ceea ce e cum nu se poate mai adevarat – mi-am redescoperit pasiunea pentru dulceturi facute in casa).

Ieri am adus borcanul acasa si m-am pus pe facut clatite cu dulceata de capsuni. Cred ca au fost cele mai bune clatite. Am avut un sentiment tare dragut si m-am bucurat sincer ca mai sunt oameni care fac astfel de cadouri. Dulceata de capsuni.

Cred ca lumea ar fi un loc mai bun daca fiecare dintre noi ar primi cadou un borcan de dulceata de capsuni de la cine te astepti mai putin.

Imi place sa simt cum traiesc altii. Chiar daca nu imi place ce simt, uneori e placut sa intrevezi ce valorizeaza unii, ce ii face sa rada, sa planga, sa se bucure si sa viseze. Uneori, asa cum tot am mai spus, incerc sa inteleg chestii pe care n-ar trebui neaparat sa le inteleg, cu atat mai mult cu cat aceste bucati din viata oamenilor pe care eu abia le intrevad. Uneori doar le observ, alteori le compar.

Cert e ca cel mai mare moment de bucurie e acela cand ajung la mine acasa, la oamenii mei, la bucuriile mele, la gandurile mele si ma gandesc ca totul e in ordine. In ordinea mea, asa cum stiu eu sa o mentin.

*

In alta ordine de idei, se face vara. Venetia! Orice gand pagan de marea noastra pe care il  aveam s-a dus si s-a ingropat, o data ce am realizat ca eu chiar merg acolo.  Totul mi se pare asa, ca pentru printese, mai ales hotelul pe care l-am ales. Mi se pare ca e locul potrivit pentru a uita ca o sa implinesc o varsta. Si apoi se contureaza un Sfantu Gheorghe, in Delta, la Anonimul (o coincidenta doar) unde eu nu am fost niciodata si unde abia astept sa merg. Da, e vara. Cum sa nu-mi placa sa ajung la mine acasa?

Mi-am dorit atat de mult sa scriu si iata ca asta fac. Ma joc cu vorbele in fiecare zi, le astern cu grija pe hartie, le pun semne de punctuatie si asez propozitiile dupa bunul meu plac. Scriu tone de randuri, ma dor ochii si mi s-au tesit buricele degetelor. Scriu despre oameni, programe, muzica, sentimente, scriu despre noutati in domeniul firmei mele, scriu planuri, completez liste, semnez mailuri si am ajuns sa pot sa ma uit pe fereastra cand scriu ceva mai mecanic.

Sigur, nu am mai scris pentru mine de ceva vreme, dar asta nu pentru ca nu am timp, ci pentru ca nu am stare. Sau cand am, e prea ciudata ca sa iasa ceva bun. Mi-e sete de cuvintele mele, dar cred ca trebuie sa le las sa vina la mine mai degraba decat sa le alerg eu.

Am mintea imprastiata. Ma gandesc la prea multe, prea multi, prea degeaba. Nici nu stiu daca e din cauza ca scriu prea mult si, deci, nu mai reusesc sa asez cuvintele sau daca e din cauza ca sunt obosita. Nici nu stiu daca conteaza.

Cu totii am fost sfinti candva, in viata noastra. Intr-un moment sau altul, nu am gresit nimic, am incercat sa facem doar bine si, daca am primit rahat in schimb, cu siguranta nu a fost niciodata vina noastra. Numai universul, ceilalti oameni si ursii panda sunt de vina pentru tot ce ni s-a intamplat rau in viata. Noi am fost singurii care am pus umarul, singurii care ne-am luptat pentru ceva. Nereusitele noastre, pierderile si miturile daramate sunt, bineinteles, din cauza altora.

Si eu am fost sfanta. Si stiu oameni care si acum inca se cred sfinti. A nu-ti accepta partea de vina in anumite situatii este aproape de o boala. Pentru ca nu vei avea habar niciodata cum sa tratezi anumiti oameni si cum sa te descurci in anumite situatii. Vei astepta mereu si mereu de la univers, ceilalti oameni si ursii panda o rezolvare, iar daca nu vine, e exclusiv vina lor. Sunt unii sfinti care asa ajung sa traiasca, iar cand intr-un final isi dau seama, e prea tarziu sa mai renunte la sfintenie, pentru ca altfel nu se poate.

Azi sfant, maine drac, e clar ca n-am cum sa fiu o persoana stabila. Nici nu vreau. Dar as vrea sa gasesc un drum pe care sfintii si dracii sa fie intr-o proportie cat de cat egala.

Eu as vrea sa pot incepe o propozitie cu “deci” la misto fara sa mi se sara in cap cum ca nu stiu regulile elementare de exprimare in limba romana. As mai vrea sa stiu de ce am visat eu un Michael Jackson negru care lucra la noi in call center. As mai vrea sa stiu de ce e acceptabil sa te duci sa ceri sefului sa pleci mai devreme acasa pentru ca ti-e rau si nu e ok sa-i spui ca vrei sa pleci mai devreme acasa pentru ca ti-e somn. Somnul = boala. Oboseala cronica face mai mult rau decat o bere bauta in timpul programului, si totusi pari lenes daca spui ca ti-e prea somn sa muncesti. Nu, nu vreau sa plec mai devreme acasa – desi mi-e ataaaaaaaaaaat de somn, chiar nu vreau, pentru ca acasa sunt prea multe de facut. Haine de spalat, net de pus, cutii de organizat.

As mai vrea sa vina o data august, pentru ca o data cu dansul o sa plec si eu in lumea larga – si cel mai probabil o sa esuez pe o pjala, pe undeva. Si as mai vrea sa pot sa ma desprind sufleteste de multe haine pe care le mut din apartament in apartament, dar nu le scot in strada, pentru ca. Nu stiu exact de ce. Doar pentru ca. As mai vrea sa reusesc sa fiu lucida suficienta vreme cand ajung acasa diseara cat sa-mi pun calculatorul in functiune si sa-mi pun muzica pe iPod.

Dar dintre toate, cel mai mult mi-as dori sa vina august. Din motive expuse mai sus, pe care mi-e prea somn ca sa le mai si dezvolt.  Deci asa stau lucrurile.

Eu am castigat in viata mea doua chestii. Una este un iPod de la 24 fun, acum vreo 3, 4 ani, nu mai stiu. Al doilea este tot un iPod de la firma de unde lucrez, azi. Ce sa zic, daca ma chinui destul de tare, poate reusesc ca, in cativa ani, sa ajuns sa castig si eu un MacBook.

Ma asteapta un weekend plin de curatenie si cumparat de chestii pentru casa si montat de chestii pentru casa. Insa cum speranta moare ultima, nu-mi ramane decat sa sper ca duminica seara casa o sa semene a casa mai mult decat o face acum si o sa-mi gasesc si eu un rost in ea. Nu prea ma simt acasa pana cand nu am un loc stabil pentru fotoliu, biblioteca si cutiile cu nimicuri.

Si fireste, acum e oarecum o prioritate si sa reusesc sa-mi pun calculatorul in loc, sa-mi pun muzica pe iPod.

Saptamana asta a trecut greu. Am reusit sa ma adun cat de cat abia astazi, in acelasi timp resimtind o oboseala de zile mari. O zi in care as da orice sa ma bag in pat si sa dorm pana maine seara. Dar nu se poate, pentru ca trebuie sa ma duc o ultima data la garsoniera, sa-mi iau mandra de bicicleta si s-o duc in casa noua si sa mai iau inca cele 20 de chestii care mai zac uitate pe acolo.

Daca tot cred ca less is more, cum se face ca ma tot umplu de chestii?

Ma intreb cat timp o sa mai treaca pana cand o sa ma lamuresc definitiv cum sta treaba cu vara asta. Cred ca, asa cum ma stiu pe mine, pana in toamna. Cand deja o sa fie prea tarziu si o sa ma apuce melancolia blegoasa de toamna – care oricum ma apuca, dar cu diverse pretexte.

Cred ca trebuie sa-mi pun fundul la treaba si sa ma apuc sa ma straduiesc mai mult sa aleg ceva din anotimpul meu preferat. N-ar fi rau sa ma duc iar la sala, pentru ca mi-e dor sa transpir pana nu mai stiu de mine si sa ma doara toti muschii – nu glumesc, chiar mi-e dor. N-am mai fost de cand am cazut cu bicla, pentru ca a trebuit sa imi iau doua saptamani repaos si apoi a intervenit chestia cu mutatul si n-am mai avut vreme.

Poate ca o sa ma apuc sa mai si ies in oras – ce-ar fi? La fel, o activitate ignorata cu gratie de cand am cazut si apoi din cauza mutatului. Fiecare seara de a mea, de cel putin doua saptamani, e dedicata mutatului, transportatului de diverse, asezarii de haine in dulapuri, mirarii cum ca lucrurile care incapeau intr-o garsoniera abia incap in doua camere, stersului de praf, impachetatului de pahare si alte astfel de activitati incatatoare.

Poate n-ar fi rau nici sa fug la mare, sa zac in nestire pe nisip ziua si noaptea sa intreprind diverse activitati pe care le dau televiziunile la stiri ca sa spuna pensionarii ca pe vremea lor, oamenii nu se destrabalau chiar asa. Zau, ce-ar fi. Cred ca ar intra numai bine un gulas de la Soni si o cafea de la Ovidiu.

Si poate, daca n-o sa fie 50 de grade afara, ar fi excelent sa-mi mai scot si biata bicicleta la plimbare, prin parcuri si zone frumoase pentru biciclisti, unde sa merg de placere si nu in graba spre munca, sa mananc o inghetata si sa ma opresc pentru a sta pe iarba.

Si uite-asa ca o sa vina si august si sper ca, pana la Marea Plecare de Ziua Mea (imi place sa pun litere mari la tot, se pare), sa fiu si eu convinsa ca e, intr-adevar, vara si ca e minunat. Macar o luna din trei sa am certitudinea asta.