A sunkissed world

21 Jul, 2014

Dintr-una într-alta

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Știu că pare că m-am supărat pe lume, mai ales luând în calcul ultima mea postare. Dar de fapt, lucrurile stau altfel.

Am învățat, cu greu, e drept, să separ foarte bine lucrurile care mă supără tare și mă apasă poate la fel de tare de cele care reprezintă tot ce e mai vesel și bun în viața mea. Pentru a supraviețui emoțional, mi-am creat sertare și sertărașe de sentimente, depozitare de gânduri și stări, am împărțit bine lucrurile și încerc să am ordine în ele. Ca și în cazul dulapului meu cu haine, sunt momente în care haosul domnește, lucrurile frumoase se poartă primele și rămâi fix cu rochia aia în care arăți cu 10 kile mai grasă.

De-aia am nevoie din ce în ce mai des de momente în care fac ordine, curat, disciplină.  Aranjez, spăl și calc și mă străduiesc ca lucrurile să fie cât mai echilibrate. E loc în dulap și de rochia aia urâtă, e nevoie de ea ca să-ți amintești că nu mai ești persoana care putea să o poarte.

Și desigur, la tăcerea mea din ultimul timp a contribuit și vara. Epuizanta vară, lungile nopți, zilele cu soare în frunte, chiar și ploile și furtunile neașteptate și nedorite. A trebui să învăț că e vară, ca în fiecare an, iar asta chiaaar îmi ocupă tot timpul!

Share this: Twitter | Facebook

Totul a început ieri seară, când, venind acasă de la un meci, am zis să întrețin conversația pornită de domnul taximetrist. Mare greșeală. Pentru că, aflând că plec la Londra în vacanță, domnul s-a grăbit să-mi spună, pe un aer superior, că e un oraș de negri, leneși și homosexuali, numai oribilități p-acolo.

Bine, aș fi vrut să-i spun că mie negrii îmi plac, că și eu sunt leneșă și că n-am nimic împotriva homosexualilor, dar am zis că-i noapte, sunt singură și nu se cade să mă cert cu un homofob destul de nesimțit cât să facă pipi cu jet pe destinația pe care alt om și-a ales-o pentru vacanță, vocalizându-și convingerile cu atâta încredere în el, de parcă suntem cu toții aceeași apă și-un pământ. Nicio clipă nu i-a trecut prin cap să-și țină gura, pentru că poate eu am muncit pentru vacanța pe care chiar mi-o doresc într-un oraș în care sunt aproape sigură că n-a călcat. Nicio clipă nu i-a trecut prin cap că este un gest urât să se apuce să-și exprime credințele de față cu un străin.

Mi-am adus aminte de el azi la metrou când nu mi-a funcționat cartela perfect valabilă. M-am dus frumos la doamna de la ghișeu, i-am dat bună dimineața, am întrebat-o ce se întâmplă cu a mea cartela. Doamna mi-a luat-o cu un aer sictirit, mi-a scris ceva cu pixul pe ea și mi-a făcut semn în dreapta ei. Evident că n-am înțeles ce vrea – să ne luăm de mână? Să dansăm o horă? Nu, doamna m-a informat exact așa: Hai, hai, du-te mai repede p-acolo, ce nu înțelegi.

Pentru că și eu, nu-i așa, am luat-o fix în zeflemea. O fi crezut că fac mișto de ea cu salutul meu și cu formulele mele de politețe, bag seama din ce în ce mai perimate.

Și uite-așa, cum ar zice americanii, s-a deschis o cutie mare cu viermi. Mi-am dat seama că unii oameni sunt oribili și pentru că „îi trage curentul” din cauza a două geamuri deschise în aceeași clădire. La 35 de grade. Preferă să mustească în transpirația proprie, sunt niște torționari ai colegilor de birou care preferă să facă un duș acasă și apoi, la birou, să se bucure de invenții moderne precum AC. Nici nu vreau să încep să discut despre AC! Dar este teribil de nepoliticos să te aștepți ca UN BIROU ÎNTREG să se învârtă după capul tău sensibil la AC sau la curent.

Această atitudine vine la pachet cu plângerile acelorași oameni despre orice. Vedeți voi, când crezi că totul se învârte după tine, s-ar putea să ai un mare șoc când mai vine câte un Galileo Galilei și-ți demonstrează că nu e așa. Te plângi că-ți sună telefonul. Te plângi că nu-ți sună. Te plângi că ești singur/ă. Te plângi că toți bărbații sunt porci/toate femeile sunt interesate. Te plângi că ai de muncă. Te plângi că n-ai. Și tooot așa. Unii din noi o fac doar în mintea lor. Dar nu. Alții poluează aerul din jur cu atitudinea lor plângăcioasă, nemulțumită, tristă, stupidă, așteptându-se să rezonezi cu pretențiile lor absolut nejustificate.

Totul se rezumă la asta: în ultimele zile, săptămâni, luni am avut nenorocul, poate și din cauza mediului profesional, să dau de oameni care pleacă de la presupunerea îngâmfată, născută dintr-o ignoranță profundă, că toți, dar toți oamenii sunt ca ei. Albi, heterosexuali, ortodocși, familiști, triști că viața i-a nedreptățit, trăind permanent într-o Miorița modernă. Nu-i de mirare că societatea românească (alta nu cunosc) e așa cum e, nu e de mirare că avem valorile pe care le avem, nu e de mirare că lucrurile merg așa cum merg, atât de anapoda încât nouă nu ne mai rămâne decât să râdem de ele. Suntem oprimați în continuare de rămășițele comunismului, ale uniformizării, suntem pătați până în venele noastre de taximetrist, lucrător la Metrorex, preot, ziarist, social media manager, inginer sau mai știu eu ce de boala de a vrea ca totul să fie liniar. La fel. Același lucru pentru toți. Să aibă toți aceiași bani, aceeași minte, aceeași moacă tristă de nedreptățit pe stradă. Suntem obișnuiți să nu facem gesturi altruiste, dezinteresate, care ar putea să facă o diferență pentru alții. „Păi ce, eu sunt mai prost? Pe mine m-a ajutat cineva?” Nu știm să dăm, vrem doar să primim – de la relații cu familia, iubiții sau familia până la locul de muncă sau activități ale comunității în care trăim. „Vrei să mă ia lumea de fraier?”

Și când vedem că nu se poate, că lumea merge altfel, devenim copilul ăla răzgâiat din supermarket care se dă cu fundul de pământ și urlă și-și face de râs părinții. Devenim agresivi, chiar fizic, reacționăm visceral, tăiem de la rădăcină tot ce nu e ca noi.

Și iată, dragii mei, de ce unii oameni sunt oribili și de ce în foarte multe dimineți ajung la birou cu capsa deja pusă și un gust deosebit de amar, cu o moacă pe care nu reușesc s-o maschez și cu nervii la purtător. Fac tot ce pot să nu izbucnesc la fel de grosolan și ineficient ca cei pe care îi blamez mai sus când cineva care tocmai a închis AC și toate geamurile când afară sunt 35 de grade Celsius mă întreabă, candid, ce am.

Am fost zen mult timp și încă sunt. Atitudinea asta m-a ajutat enorm, am făcut o schimbare radicală și am ajuns, spre surprinderea celor apropiați, un om răbdător. Din păcate, nu am încă tăria sau energia de a încerca să motivez, schimb, argumentez. Să fac ceva cu oamenii ăștia oribili, să-mi folosesc moaca de copil pe care zic unii că o am pentru a le capta atenția și a le vorbi despre cum ar putea ei să-și îmbunătățească atitudinea și să fie mai buni cu ei înșiși și cu cei din jur. Apoi mă gândesc că, ce e mai grav, unii sunt fericiți în nefericirea lor.

Totuși. Nu poți fi total pasiv, că o iei razna foarte rapid. Așadar, ce-i de făcut? Să-i iei încet pe cei care te afectează pe tine. Dacă eu sunt deranjată de discursul tău fanatic, ortodox sau catolic sau ce-o fi el, să-ți spun. Să-ți spun că atitudinile homofobe mă scot din sărite. Să deschid, dracului, geamul. Și tot așa, înțelegeți voi metaforele.

Este un clișeu, ăsta cu faptele mici care schimbă lumea. Dar e adevărat. Mi-aș dori să nu abandonăm fericirea noastră și gradul de mulțumire personală pentru oamenii oribili care încearcă să sculpteze toată lumea după chipul și asemănarea lor. Să le luăm dalta din mână și să facem lumi pentru fiecare. Lumi mișto, care pot să comunice și să se distreze împreună, chiar dacă sunt diferite.

Share this: Twitter | Facebook

03 Jul, 2014

Problema cu “războaiele”

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

De ceva vreme, am renunțat, mai mult sau mai puțin intenționat, la a duce războaie cu lumea. Destul am suferit din pricini care mai de care mai stupide și care-mi arătau vârsta, cum ar fi faptul că unii oameni trăiesc altfel, văd viața altfel, prețuiesc alte lucruri. Am făcut riduri care mi-au trecut de când am învățat cât de bine e să lași să treacă.

Nu vorbesc de toleranță, ci chiar despre… lăsat să treacă. Prin tine, pe lângă tine. Observi cum sunt unii, conștientizezi că sunt / nu sunt ca tine, te bucură sau nu una din cele două și… treci mai departe.

Problema e că ai așa zile… în care te simți de parcă ai uitat ceva. Simți cum clocotește o furie în tine și nu știi de unde s-o iei. Îți dai poate seama că e ceva altfel, că lumea stă strâmb, că miroase a caca acolo unde înainte mirosea a lavandă.

Ai pus pușca în cui și e cam sus pentru tine acum.

Problema cu războaiele e că uneori ți-e dor de ele. Și ție așa… cumva rușine să recunoști. Mai cu seama în fața celor care te văd ca pe un erou pentru că alegi să treci peste tâmpenii de parcă ai pluti.

 

Share this: Twitter | Facebook

Am să încep povestirea mea de la concert cu unele lucruri mai puțin plăcute.

- La a treia melodie oamenii încă stăteau la coadă să poată intra. Asta din cauza unui mix defectuos între atitudinea celor care cred că ora trecută pe bilet e una orientativă și că omul de pe scenă o să-i aștepte și pe ei, ce naiba, și organizarea cam ciudată a celor de la D&D East Entertainment, care abia în ziua concertului au pus online niște reguli minimale de acces.

- Spune-i unui om să nu facă ceva și o va face parcă de-al dracului. Spune-le deci oamenilor să nu pozeze / filmeze în timpul concertului, iar ei vor deveni Mapplethorpe și Spielberg peste noapte.

- De departe cea mai nesimțită categorie de oameni e cea care face poze cu flash. În special cei din primele rânduri. Nu cred că e plăcut pentru oamenii de pe scenă să fie orbiți de blițul de la telefonul ăla scump pe care de-aia l-ai luat. Să faci poze la concert. Apoi, e deranjant și pentru ceilalți oameni din public. De exemplu, cei a căror ceafă insiști s-o luminezi la fiecare melodie. Și în final… mi-e și greu să scriu asta. Pentru că trebuie să fii o specie aparte de om să nu-ți dai seama că nu se vede ok dacă faci poze cu telefonul activând flash-ul la o scenă aflată în depărtare.

Nu o să încetez să mă minunez de aceste lucruri decât când ele or să dispară, deci cred că mai am ceva de răbdat. Și tocmai pentru asta am ales să le menționez primele. Sunt lucruri care îți rămân în minte, din păcate, după un concert senzațional, lucruri și mitocănii pe care le iei acasă cu tine, alături de sentimentul că ai asistat la ceva magnific pe scenă.

Apropo de scenă.

Bob Dylan are 73 de ani și a scos 35 de albume. A trăit chestii și a întâlnit oameni pe care noi putem doar să-i visăm. Dacă îl cauți pe Wikipedia, ai nevoie de câteva ore pentru a parcurge temeinic biografia lui de acolo.

La cei 73 de ani ai săi, Bob Dylan pleacă în turnee nesfârșite și ne cântă despre viață, pierderi, depărtări, iubiri, pasiuni, rătăciri. Alături de formația sa de muzicieni deosebit de talentați, apare pe scenă în lumini difuze, slabe, care pun și mai mult în valoare muzica și ceea ce se întâmplă acolo. Este evident că s-a înconjurat numai de profesioniști – nu numai trupa și oamenii de lumini spun asta, ci și sunetul foarte bun care a pus în valoare ce s-a întâmplat la Sala Palatului.

Bob Dylan nu prea stă la discuții pe scenă. Cu 35 de albume și atâtea povești în spate, voi ați mai avea timp să stați? Și eu aș fi grăbită să-mi cânt balada, și eu aș trece iute de la un cântec la altul și de la o stare la alta, doar am atâtea de zis! Nici eu n-aș crede că, atunci când am atâtea de spus, oamenii ar vrea mai mult să audă un “Good Evening, Bucharest” mai presus de toate celelalte lucruri pe care vreau să le istorisesc.

Vocea lui Bob Dylan a îmbătrânit în același timp cu el. Dar timpul n-a trecut urât. Timpul și lucrurile pe care le-a trăit și despre care a scris mii de versuri fac ca acum Bob Dylan să pară a recita cântecele sale. Fie că stă la pian, fie că ne cântă la faimoasa sa muzicuță, ai mereu senzația că ești parte dintr-un act intim – o mână de oameni care cântă povestea unuia dintre ei.

Oricât de buni sunt cei din formație, asta nu înseamnă că Bob nu e vedetă. Nu o face intenționat, nu este nimic care să transmită asta. Pur și simplu prezența sa este atât de mare, atât de complexă, încât nu are cum să nu înghită energiile din jur.

Cred că ceea ce-a făcut Bob Dylan pe scenă se cheamă magie. E un vrăjitor de darul căruia mi-aș fi dorit să se bucure mai mulți oameni de acolo – în definitiv, nici nu e cine știe ce de pozat la el, e bătrân și uscățel. E o mână de om care a scris, inventat, trăit istorie, e un om fără de care lumea ar fi mai săracă, e o minune și un privilegiu că putem să-i ascultăm muzicuța fermecată într-un concert ce te transpune parcă într-un pub intim, tu cu un pahar de Whiskey Sour, gândurile tale, lumina difuză și muzica din altă lume.

E un fenomen, e un “thin man” care nu numai că a fost, dar încă e mai mare decât ni se va arăta vreodată pe niște ecrane de câțiva inci.

Setlist

Partea întâi:

Things Have Changed

She Belongs to Me

Beyond Here Lies Nothin’

What Good Am I?

Waiting for You

Duquesne Whistle

Pay in Blood

Tangled Up in Blue

Love Sick

Partea a doua:

High Water (For Charley Patton)

Simple Twist of Fate

Early Roman Kings

Forgetful Heart

Spirit on the Water

Scarlet Town

Soon after Midnight

Long and Wasted Years

Bis:

All Along the Watchtower

Blowin’ in the Wind

Via setlist.fm.

Poze: n-am :)

 

Articol publicat și pe Getlokal.ro

Share this: Twitter | Facebook

Am experiență practică în pregătitul terenului pentru dezastre – iar în funcție de nevoile specifice ale companiei dvs., chiar pot sa favorizez orice tip de catastrofă sufletească.

Nu mi-e teamă de munca în echipă, alături de piticul de la capătul curcubeului și vreo câteva fantome. Se știe, de altfel, că se poate lucra foarte eficient alături de scheleții din dulap, mai cu seamă în afara orelor de program.

Mă pricem în mod deosebit la a întârzia, amâna, ignora orice chestiune de ordin rațional, urmărind întotdeauna, mai presus de orice, triumful sufletului, oricât ar fi el de fragil.

Lucrez și ore suplimentare și chiar am o abilitate deosebită în a îngropa mai multe zile într-una singură.

Nu mă pot trezi dimineața de fel, dar știți și dvs. că, într-o  așa companie, este firesc să nu te poți baza pe ore fixe de program. Totuși, pauza de masă mi-o iau cu sfințenie – obișnuiesc, atunci, să-mi număr regretele.

Sigur că pot avea o mulțime de referințe, numai că n-am mai ținut legătura cu mulți din cei ce m-ar putea recomanda. Aș putea spune chiar că nu ne mai vorbim, așa că v-aș ruga să nu-i căutați.

Pe de altă parte, știm deja că acest post mi se cuvine mie. Doar m-am antrenat toată viața.

Și promit că, de va fi să fie al meu, voi exersa mai des săritul într-un picior printre responsabilități.

Share this: Twitter | Facebook
Tags: , ,

20 Jun, 2014

În care vi se spun bancuri.

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Este vineri, ora 13:38 și mă ustură ochii din pricina parfumului în exces folosit de colega mea din birou, deși aș fi putut sta într-un altul. Este vineri și nu sunt la Electric Castle, deși aș fi putut fi. Este vineri și nu sunt într-un birou corporatist, deși aș fi putut fi. Este vineri și nu am cu 5 kile mai puțin, deși aș putea.

Sunt o groază de lucruri pe care le-aș fi putut face, dar faptul că nu le-am făcut cumva mă îndreptățește să cred că, de fapt, ăsta e un semn că n-am putut. Prea multă vreme m-am concentrat pe toate lucrurile astea, de parcă perspectiva unor lumi multiple în care trăim și în care suntem, pe rând, tot ce am fi putut fi m-ar face mai fericită decât această lume sigură în care ne ducem ăst trai.

De asta, am fost mereu evazivă, chiar și în conflicte. Puține situații s-au soldat cu uși trântite (cred că pot să le enumăr pe două, trei degete), deși poate aș fi vrut sau ar fi fost mai bine așa. Am lăsat mereu un loc de balans, ceea ce, pe măsură ce îmbătrânești, te face nu mai inedit, nu mai împăcuitor, nu mai indecis ci pur și simplu dual.

Acum caut iar să regăsesc în mine fata care poate spune da sau nu fără remușcări și care poate spune acel da sau acel nu în orice situație, oricui. Și asta, dacă s-ar putea, fără să dau cu proverbiala bâtă în baltă, așa cum știu eu să fac aproape la perfecție. Numai că acum sunt ca în bancul ăla cu iepurele și tigaia* pe care atâta îmi place mie să-l citez. Nu pentru că îmi plac iepurii, ci pentru că reușesc să mă identific cu micul iepure ce are un monolog atât de convingător încăt crede că e de ajuns să spună Băi, e ca mine! și toți să-l creadă. Cu alte cuvinte, pe șleau, azi am reușit să mă răstesc la un om la telefon dându-i 20% din explicațiile necesare ce i-ar fi ajutat, desigur, întru înțelegerea stării mele de agregare.

Dar cine să mai aibă băi, copii, atâta răbdare?

–Va urma. Cred.–

*Bancul: Iepurașul stă și se gândește, într-o zi: Mamă, ce foame mi-e! Ce-aș mânca niște clătite. Ia să vad dacă am cu ce face. Se duce acasă, caută și vede că are ingrediente doar pentru 20 de clătite. Bine, dar nu are tigaie să le faca. Se gândește el și-și aduce aminte că are ursul o tigaie de clătite.

Bun. Ia să merg eu la urs să-i cer tigaia.
Dar dacă îmi cere 5 clatite? Ei, nu are nimic, ii dau că eu sunt mic și mă mulțumesc cu 15.
Dar dacă îmi cere 10? Hmmm, ii dau si atatea că și-așa eu nu prea pot mânca 10.
Dar dacă îmi cere 20? La naiba, că n-am să-i dau chiar toate clătitele!!!
Ajunge iepurașul la ușa ursului și bate furios în ea. Ursul, nedumerit, se uită pe vizor și deschide, întrebând:
-Ce vrei, iepurașule?
-Auzi bă, ia du-te tu dracului cu tigaia ta cu tot!!!

Share this: Twitter | Facebook

12 Jun, 2014

All I seem to do is write

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

De ceva vreme, scriu mult.

Îmi scriu mie liste. Am corespondențe pe mail cu oameni adevărați. Scriu pe bloguri. Scriu la muncă. Scriu o carte.  Scriu vise. Scriu cu degetul pe geamul de la baie. Rescriu povesti greșite. Scriu amintiri pentru prima oară. Scriu cu vată de zahăr, cu nori, cu planuri, scriu pe tocuri și în teniși, scriu cu pălărie și FPS, scriu cu muzică, scriu pe curat și în rețetar. Scriu cu penelul înmuiat în cafea, în apă cu lămâie, în bere neagră, în cola zero. Scriu printre oale aburinde, diete de urmat, cămăși de călcat, facturi de plătit. Scriu în coduri, în secret, în camere de care uitasem, în grădină la mama, pe canapea, pe la vecini. Scriu în baruri și trenuri, uneori în mintea mea scriu și pe bicicletă.

Scriu de parcă nu mai e altceva pe lume și chiar încep să cred asta. Totul e creat din cuvinte scrise cu atenție, cu iubire, caligrafic. Totul e o mare foaie albă, o călimară și un stilou.

Cred că am avut tare noroc de am știut de mică ce vreau să fac. Nu doar ca job. În general. Și trebuie că am fost tare determinată de mi-a și ieșit asta.

Vara asta o să fie o mare poveste. A început cu „a fost odată” și continuă cu „nu va mai fi alta la fel”. Exact cum îmi place mie.

Share this: Twitter | Facebook

02 Jun, 2014

Unde pleacă Silvia în Vacanță?

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Sună foarte pompos să spun că plec în Vacanță, dar de fapt este vorba de acele 4-5 zile pe care mi le rup din august pentru a-mi serba ziua de naștere, asigurându-mă astfel că un nou oraș mă ține departe de depresie.

Așadar, să recapitulăm: anul trecut am fost de ziua mea în Bruges și la Paris în toamnă, în 2012 am fost în Roma de ziua mea și la Lisabona puțin înainte, în 2011 am fost în faliment așa că am fost în Vamă, în 2010 am fost în Veneția, iar în 2009, puțin după ziua mea, dar tot drept cadou pentru mine de la mine, am fost în Croația. Anul ăsta, printr-o fericită întâmplare, iar, o să ajung în Bruges în septembrie – primul oraș pe care mi-am dorit să-l văd de două ori așa de tare, încât s-a întâmplat.

Nu am călătorit eu foarte mult, față de alți oameni, și cu siguranță nu la fel de mult cum mi-aș fi dorit. E drept că nici nu fac din asta așa o prioritate, pentru că știu că mai trebuie să mă dedic și locului unde sunt, dintr-o serie de motive și responsabilități. Dar am încercat și am reușit să plec și să văd măcar câteva locuri pe care simțeam că o să mă ia durerea de suflet dacă nu le văd în viața asta. Am împletit vacanțele cu ziua mea pentru că, lăsând la o parte depresia mai mult sau mai puțin închipuită de femeie care îmbătrânește, iubesc să simt că mi se trec anii călătorind. E mai simplu așa.

Ei bine, anul ăsta mă aflu, ca niciodată, într-o dilemă. Dacă până acum călătoriile mele au ținut cont de impuls, ocazii de cazare ratate, promoții la bilete de avion sau concerte, anul ăsta m-am trezit făcând ce nu fac eu niciodată: o listă în Excel (!!). Am trecut frumos în coloane prețurile biletelor și al cazărilor, excursii opționale, am făcut un total minim și maxim, am colorat coloanele și… am descoperit că nu am bani de mai nimic din astea.

Dar în viață se cuvine să fii optimist, așa că eu chiar sper să plec undeva anul ăsta de ziua mea. Acum am pe listă așa:

- Munchen – pentru că vreau să văd măcar puțin din Bavaria

- Londra, pentru că London, baby! și pentru că vreaaaau (dar e cel mai scump de pe listă)

- Dublin, pentru Guinness și Cliffs of Moher (știu, sunt în partea ailaltă)

- Napoli, pentru că am auzit numai de bine

- Florența, pentru La grande bellezza a Italiei de care mi-e dor

- Amsterdam, pentru că de ce nu

- Barcelona, pentru toate miliardele de motive

- Veneția, pentru că e un oraș în care aș merge și mâine.

Criteriile mele sunt: să nu fie mult prea scump (Ibiza nu-mi permit, deși vreau) și, dat fiind că plec în august, să nu plec într-o țară în care este mult prea cald (Italia e totuși pe listă, dar e primul motiv pentru care oscilez, dat fiind că acum doi ani în Roma am cam suferit de pe urma caniculei).

Așadar, ajungem la întrebarea din titlu: unde pleacă Silvia în vacanță, hm? Bineînțeles, puteți sugera și alte destinații. Halp!

Share this: Twitter | Facebook

28 May, 2014

Strânge-mi vara în pumn

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Nici n-a început bine vara asta, că nu vreau să treacă. Vreau să trăiesc perpetuu așa, cu limonadă și ventilatoare, cu fuste zglobii și terase pline, cu bere rece, la halbă, și cireșe amare, cu gândul în barcă și picioarele pe nisip, cu filme în miez de noapte și excese culinare de dis-de-dimineață, cu Ayla și seriale polițiste, cu popcorn seara, cu sala cu aer condiționat, cu mașina în drum spre mare, cu capul sus în nori la munte.

Aș vrea să strâng vara în pumn, s-o fac ghem și să n-o mai deșir niciodată. Să strâng în ghemul ăla tot ce e bun, tot ce e parfumat a tei, tot ce înseamnă pastel și sandale, apă rece-rece de fântână și șerbet, parc și badminton, sandale și înghețată, cărți încinse de soare și poze arse. Să fie al meu, ghemul ăsta, tot anul. Să-l adulmec, doar, și să simt cum e vară iar peste tot.

Sper ca vara asta asfaltul să fie fierbinte de tot, să fie așa de încins încât mie să nu-mi mai trebuiască nicio fugă. Metaforică, firește, căci altfel, nu-mi ajunge harta.

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

22 May, 2014

În luna mai, când trece frigul

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Se ivesc, îndrăznețe, căpșunele. Scot nasul la lumină cireșele. Ne spun adio ploile reci și bună ziua ploile calde, răsfățate, miorlăite. Se scurtează fustele, se sporește ziua, se întâmplă nopțile – nu ca până acum, când se petreceau. Luna mai e blondă, bună, fructată, pasională, mișto. Luna mai aduce vise, gânduri, planuri, povești și întâmplări nemaivăzute.

Luna mai mi-a adus toate astea, plus un mic accident pe scările de la metrou ce se va lăsa cu urme pentru încă ceva timp, o mică gripă ce m-a ținut la pat, toate astea care m-au ținut departe de sala de fitness. Dar și cu: o plimbare la Sibiu, bilete pentru Bruges și un soi de determinare nefirească ce m-a făcut să mă ridic în vârful patului meu de convalescență și să pun mâna și să fac. Să fac! Eu! Să nu mai spun că o să fac, că la un moment dat, că se va întâmpla când momentul e potrivit… Conform tuturor clișeelor, momentul potrivit e chiar acum și, cumva, prin toate ghinioanele de mai, s-a adunat cel mai mare noroc: ăla de a mă apuca eu de treabă.

Ei bine, sper ca până în luna mai a anului viitor să am și ce să vă arăt. Dar încă nu povestesc mai multe pentru că am deja destule îndoieli, semne de întrebare, nopți zbuciumate cât să mai vreau să acumulez și altele prin poveștile despre cum o să fie când o să fie. Important e ce-am zis mai sus: e bine să mai și faci. Nu doar să stai gândindu-te la cum o să fie când o să faci – deși și statul ăsta are importanța lui.

Luna mai e mișto!

Share this: Twitter | Facebook
Tags:
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

July 2014
M T W T F S S
« Jun    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Just kids by Patti Smith