A sunkissed world

03 Nov, 2016

Don’t ask me when, but ask me why*

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

M-am pierdut.

Într-un aeroport, într-un avion, într-unul din bagajele de anul ăsta. Într-una din stările de depresie ușoară care m-a încercat. În aia rea, care m-am făcut să mă bag în pat la 8 jumate seara. În prietenii pe care i-am pierdut pentru că pur și simplu nu am putut comanda degetelor să le apese numele pe telefon. În prietenii de care mă mai țin ca de fire de ață. M-am pierdut în cântecele pe care le-am salvat cu religiozitate în ”current obsessions”. În obsesiile pe care le-am pierdut, dar care mă bântuie ca o adolescență de care ți-e rușine.

M-am pierdut în culoarea părului pe care uneori dimineața nu o recunosc. În superficialitățile în care m-am lăsat angrenată fără să-mi dau seama cât îmi fură din suflet. În caietul ăla cu foile încă albe, pe care mi-am promis că o să-l umplu, acum mai bine de doi ani. În oamenii de care dau pe Facebook, pe stradă, în metrou, la mine în cap și care mi se pare că they have it all figured out, why can’t I.

Eh, asta e. Mai pierzi, mai câștigi.

Într-o săptămână jumate plec iar. Ce să faci: când te pierzi, te cauți.

*Aici

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

04 Oct, 2016

Open

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Deși scriu pe blog din 2006 și trăiesc din scris, more or less, de 8 ani, nu mi-am dat seama niciodată, până astă toamnă, cât de vulnerabil te face asta.

Să scrii înseamnă să-ți pui pe tavă inima, credințele, sufletul și tot, pentru a fi analizate, disecate, comentate, discutate. Vin la job în fiecare zi pentru a mi se întâmpla asta. Vin zi de zi într-un loc unde ideile și cum le pun eu în cuvinte sunt adesea, fără menajamente, aruncate la gunoi. Și nu mă plâng, nu mă pot plânge. Fără asta, n-aș mai avea acel faimos ”drive”.

Pe blog am expus, cum am știut eu, zeci, sute de sentimente, am fost aici când am fost cel mai slabă și i-am lăsat pe oameni să știe asta.

Și cartea, oh, cartea! De câte ori mă rușinez când vorbește cineva despre ea. Ce greu mi-a fost s-o promovez. Nu mă gândeam decât că ”gata, asta e. Sunt aflată”. Cartea asta care a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine a fost, deloc surprinzător, și cel mai greu. Cât am conceput-o, scris-o, scos-o la tipar nu m-am simțit altfel decât inaptă. Nu foarte deșteaptă. Cu nimic de spus.

Și totuși. Am dat înainte.

La un moment dat te simți golaș, dar trebuie să te umpli la loc. Când te expui, trebuie să găsești cele mai inovative moduri de a te ascunde. Trebuie să știi cum să faci să te  simți din nou deștept. Să nu te mai simți un rebut umblător. Îți trebuie ”drive” și pentru asta. Lucrezi cel mai mult cu tine și asta e cel mai afurisit, înfricoșător, teribil și minunat lucru pe care îl poți face în viața asta.

Cel puțin, așa e pentru mine, care fuzionez cu tastele de la laptop mai ceva ca timbrul cu scrisoarea. Nici acum nu mă simt deșteaptă. De fapt, de câteva luni trec prin niște chinuri cumplite în sensul ăsta. Nu mai găsesc înțelepciunea, nu mai știu unde să mă duc. Da, nu mai am sensibilitatea aceea care era doar a mea. Prietenul care mi-a zis asta a simțit că voi deveni obsedată de observația lui și m-a tot asigurat că nu e un lucru rău. Dar evident că asta am făcut și mi-am dat seama de ce: fără sensibilitatea aia, eu nu mai pot să mă pun acolo, în lume, într-un loc.

Scriu, deci, mecanic, de la un timp. La muncă vin cu capul plecat și ideile parcă-și caută intenționat locul în gunoi. Acasă… nu mai zic de când n-am mai scris așa cum o făceam.

Culmea e că sunt sigură că am lăsat să se întâmple asta pentru că aveam impresia că mă protejez. Așa o fi. Doar că m-am și ferit de la a fi așa cum știu eu. Și acum nu știu de unde să demarez. Și sper să aflu. Pentru că drumul ăsta e al dracu de singuratic și-ți cere tot ce ai, iar eu nu mai știu câte mai am.

Share this: Twitter | Facebook

29 Sep, 2016

Homesick

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Mi-e dor de o casă pe care nu am aflat-o încă.

Arată și miroase a toate casele în care m-am întâmplat – și totuși mi-e nouă. Străină mie, mi-e mai casă decât aș putea să găsesc altceva.

Cred că mi-e dor de casa asta ca de un obicei care-ți face rău, dar e așa de familiar și singurul pe care-l știi încât ți-e greu să te lași de el. Uite, eu iubesc să țes amintiri. Da, le croiesc din cele deja existente și nu mai știu care sunt reale și care nu. Nu fumez, nu prea beau, nu mănânc dulciuri, sport nu mai fac, nu mai am nimic în care să mă refugiez în afară de propria mea minte. Iar asta poate să fie cumplit, adesea.

Cel mai des, pentru că există momente, de regulă în toiul nopții, când te trezește o spaimă rece ca o ninsoare în octombrie și-ți dai seama cum sunt lucrurile de fapt.

Și atunci, în tăcerea nopții, n-ai ce face decât să le privești în ochi. Iar asta e cea mai rea formă de ”sleep paralisys” pe care eu o știu.

Mi-e dor de casa asta, ca să revin. Aș vrea s-o aflu, să mă liniștesc. Măcar un pic, mi-e clar că nu pot sta locului complet. Dar doar puțin. Puțin de tot, să am o cheie în buzunar care aduce un soi de liniște pe care acum nu-l mai regăsesc.

Share this: Twitter | Facebook

02 Sep, 2016

Oh so random

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

*

Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată pentru sufletul meu a fost să merg la Nick Cave & The Bad Seeds. Voi fi mereu bântuită de ei și de Higgs Boson Blues. De omul din public care pe Deanna la final părea că vrea să smulgă scaunele din sală. De Parisul din ziua aia. De magnetismul lui Cave. De oamenii drogați cu prezența lui.

 

*

Citesc M Train de Patti Smith și de ceva vreme nu am mai dat de ceva mai depresiv. Cartea în sine nu e depresivă, sau mă rog, nu vrea să fie, dar starea, starea transmisă este de o tristețe profundă, o solitudine care nu e deloc benefică. Sau poate doar proiectez ce simt eu asupra unor pagini, că n-ar fi prima oară.

*

A venit toamna și simt că ne-am sălbăticit. Oriunde merg, nu mă simt în siguranță. Poate că nici nu sunt. Oriunde mă proiectez, e mai bine ca aici – în concretul în care sunt. Am fugit pe unde am apucat anul ăsta. Și tot nu mi se pare destul. Aș pleca și acum. Am trecut ieri pe lângă un hotel, era deschisă ușa la recepție, am simțit mirosul acela străin și totuși familiar, mirosul de așternuturi apretate, de mochetă de hotel, de mic dejun continental, de hârtii cu date de rezervare și nume străine și mi s-a aplecat de la câtă poftă am simțit de a intra acolo și de a viețui într-o cameră măcar un pic, până uit de ce fug.

*

Și mi-am dat seama câte am uitat vara asta. Am uitat să merg la mare. Am uitat să merg cu bicicleta. Am uitat să beau vin alb. Am uitat să nu întârzii mai peste tot.

*

Creierul meu pare că face loc pentru ceva. Dar nu știu pentru ce, iar asta mă înnebunește.

Share this: Twitter | Facebook

Pisica asta trebuie că mă iubește. Altfel de ce oare e așa de lipită de mine? N-are cum să fie doar pentru că i-am pus apă proaspătă și i-am dat de mâncare. Poate că știe ceva ce eu nu știu sau poate că, fiind pisică, nu se sfiește să-și arate sentimentele. E a patra pisică pe care o mângâi azi și mă gândesc că e un pic cam mult. Sau nu, ce dracu. Luăm ce putem, de unde putem.

Merg pe Moșilor. E cald. August nu știe să plece frumos. Pleacă fix ca iubita aia pe care o arunci afară din casă cu tot cu haine și ea urlă pe stradă la balconul tău toate cuvintele pe care nu a mai apucat să ți le spună. Dar de unde știu eu asta cu iubita? Cred că memoria îmi joacă feste, mi-am amintit de fapt de o fostă iubită care nu urla, ci plângea la balcoul respectivului sau ceva de genul. A fost acum mulți ani și el îmi povestea mie asta. Neplăcut. La fel ca August, care nu știe să plece. Picături de transpirație mi se formează pe spate – urăsc când se întâmplă asta. E un memento stresant că, orice aș face și oriunde aș merge, oricâte reușite profesionale aș avea, oricâte pitch-uri glorioase pe mulți bani aș câștiga, tot mamifer sunt. Un mamifer educat, desigur, însă tot deranjat de sudoare ca toți alții.

Un tip în fața mea îmi fură privirea. Are un tricou pe care scrie: I am the afterparty. Cine naiba și-ar dori să fie the afterparty?! Oameni beți, pe care-i doare stomacul și care ar da orice pentru un Colebil, dar de fapt mai iau o bere sau ceva. Timpanele care te dor, pantofii care te strâng, toate scaunele care sunt incomode ca dracu’, taxiul care nu mai vine, tipa care te-a lăsat acolo, s-a dus la baie și nu s-a mai întors… Cine naiba ar vrea să fie toate chestiile astea?

Nici 100 de metri mai încolo, un domn poartă echilibrat două plase. Una de la Mega cu toate chestiile regulamentare în ea – pepene, pâine, prosoape de hârtie, bere. A doua sacoșă, de la Lid sau Bila sau ceva în patru litere, duce un câine mic, mândru nevoie mare. Din când în când domnul ridică sacoșa și pupă fericit cățelul. Nu mai bine să fii asta, decât să fii un afterparty?

Mai merg un pic (oare de ce m-am gândit eu să merg pe jos?!). Privesc în sus, că doar sunt fată ascultătoare și am văzut de multe ori inscripția aia, “privește cerul”. De la un balcon se vede un prosop atârnând în canicula obositoare. Puțin mai jos, pe un aer condiționat zace părăsită o pereche de pantaloni roșii. Și încă un pic mai jos, agățat de un pervaz într-un fel aproape magic, un tricou. Concluzii logice: le-au furat porumbeii și le-au înșirat cum au crezut de cuviință, sau poate ăsta e rezultatul unui afterparty de la etajul 5.

Încă un pic până acasă. O pisică portocalie își ițește nasul de la etajul 3. Adulmecă să vadă cât i-a mai rămas din vară; răspunsul nu o mulțumește și stă așa, cu o mutră acră, privind trotuarul și oamenii plictisiți care merg pe el.

De ce ai ieși din casă duminica, în luna lui Gustar, pe la 6 seara, mă depășește. Dar mă ostoiește să văd cât de straniu e totul la ora asta. E ca și cum e absolut normal să fie așa ciudat. E o confirmare, probabil ultima pe care o mai primesc vara asta. E ok, e de altfel și prima oară din vara asta când mi-am luat pepene galben.

Share this: Twitter | Facebook

*Dar nu merge decât înapoi, damn.

 

Rețeta e așa de simplă, că mi-e rușine mie.

E vorba de a asculta vechile mele playlisturi.

Am dat azi de niște piese pe care nu le-am mai ascultat de ani de zile. În parte pentru că nu am mai vrut, în parte pentru că am știut ce porți deschid, în parte pentru că, așa cum spuneam în postul trecut, uit.

Dar azi am zis hai. Și am ajuns să ascult toate piesele alea pe care stăteam atârnată pe geam și mă uitam peste parcarea din fața blocului cu ochii încețoșați de panică, frică, lacrimi, neștiință.

Am vrut să definesc tot ce am simțit atunci și am încecat în multe feluri. Am vorbit cu zeci de oameni, am fost la psiholog, am scris, am citit, am scris iar, am ascultat piesele astea de zeci, sute de ori dacă mă iau după Last.Fm.

Dar de fapt lucrurile erau așaaaa de simple. Îmi trebuia un grad de maturitate pe care nu aveam cum să-l am ca să recunosc cel mai simplu adevăr.

Tot ce voiam *cue emotional, cheesy music* era să iubesc și să fiu iubită.

La fel, am avut nevoie de un grad mare de maturitate ca să recunosc că încăpățânarea de a mă agăța de anumiți oameni nu mi-a făcut decât rău. Și cumva acum mi-aș cere scuze și pentru mine, și pentru ei. Dar tot maturitatea m-a învățat expresia water under the bridge.

Dar nu cred că sunt încă destul de matură să nu mă apuce o nostalgie stupidă după mine, cea care asculta playlisturile astea departe de orice grad de rațiune. Aveam o capacitate de a mă rătăci în mine pe care am pierdut-o/irosit-o/ascuns-o ca metodă de supraviețuire, nu știu.

Luaț cu pâine și sare, că zahăr are destul.

Share this: Twitter | Facebook

06 Aug, 2016

The art of aging

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|Fără nume

Nu am mai scris și pentru o perioadă lungă m-am convins să nu o mai fac. M-am convins să fiu cineva ce nu sunt. M-am convins că, dacă tot nu putem fi autentici în fiecare nanosecundă a vieții noastre, nu are rost să mai încercăm.

Noroc că nici cele mai adânci convingeri nu mă țin așa de mult.

Și acum, cum mă chinui să prind cuvintele de un picior și să le dau un sens, cum încerc să-mi găsesc ritmul pierdut pe tastatură ca o fărâmiță de la masa de prânz, îmi aduc aminte că nu e chiar așa.

Am 31 de azi și convingerea (cât m-o ține) că nu am cum să salvez Lumea. Nu am cum să-i mulțumesc pe toți. Problemele lor nu sunt și ale mele. Am 31 de azi și recapitulez lecții basic de viață pe care le primești în liceu. Dar nu-i nimic, mi-am acceptat uitucenia. Cred, de altfel, că acest stil magistral pe care-l am de a uita chestii mă ține sănătoasă la cap.

Dar recunosc totuși că sunt un pic confuză, un pic speriată, un pic copil, un pic femeie. Am panici de la diferite vârste strânse la sân și nu mai știu pe care s-o oblojesc. O să le iau pur și simplu pe rând, până uit.

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

10 Jun, 2016

Vară, vară…

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Miroase a cireșe. A tei. A vise, a planuri, miroase a viață.

În ultimul timp am fost cufundată în concret. M-am gândit mult. M-am gândit mult la mine, cea de acum, la mine, cea din viitor, la cum aș vrea să fiu și ce mi-aș dori să pot oferi oamenilor și cum pot să fac să mă dezvolt în direcția asta. M-am gândit la cei de lângă mine și la faptul că merită cea mai bună versiune a mea. M-am gândit la visele pe care le-am adunat, pe cele pe care le-am dăruit și la cele pe care încă nu am îndrăznit să le pun pe hârtie, deși bântuie camerele creierului meu de ceva vreme.

M-am gândit mult și serios și am fost mult, mult mai atentă și la ce se petrece în jurul meu. Ce-am găsit m-a înfuriat și m-a speriat deopotrivă. Am tras concluzia că da, viața, orașul, țara sunt cum ți le faci tu, dar nu poți nici să fii complet izolat. Sunt lucruri ce nu țin de noi care ne afectează zi de zi, chiar dacă încercăm să zâmbim, să gândim pozitiv, să legea atracției universale and all that jazz. Și când zi de zi ieși din casă și dai de cel mai absurd teatru pus în scenă vreodată, de l-ar fi făcut și pe Ionesco să roșească, ți-e puțin cam greu să funcționezi.

Culmea e că în procesul ăsta al meu de gândire s-a întâmplat să se amestece și niște alegeri, niște căcaturi majore care s-au petrecut în țara asta, niște probleme personale cu pisici și animale maltratate/abandonate (mdea, de când am pisici I am ”that lady”). Și asta nu a ajutat deloc.

Mai am mult de gândit. Am toată vara, toamna și poate și un pic din iarnă. Dar apoi trebuie să pun gândurile astea în desagă, să le las să se decanteze și să scot din ele ce e mai bun pentru mine și pentru ceilalți. Vorba aia, trebuie să-ți pui ție masca de oxigen mai întâi.

Totuși, n-am uitat să fie vară. Azi mi-am scos trotineta pe stradă, pe sub teii încă înfloriți. Azi e cald, dar nu prea cald, vineri, dar nu prea vineri. Azi e un pic de pauză de la gânduri. Numai să nu mi se strice butonul și să intru pe fwd.

Share this: Twitter | Facebook

16 May, 2016

I’m not living, I’m just killing time*

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|If only

*aici

 

Azi dimineață m-am trezit ca niciodată.

Pentru câteva clipe nu am fost eu. Nu știu cine am fost. Nu am înțeles ce trebuie să fac cu mâinile, ce e cu patul ăsta, de ce sunt lucrurile aranjate așa în cameră și, de fapt, ce e aia o cameră.

Am mai trăit clipe de confuzie – ultima pe care mi-o amintesc e recentă, eram într-un aeroport mult prea treaz pentru ora 1:30 AM și eu știam doar că trebuie să merg acasă, dar nu puteam conceptualiza acest ”acasă”.

Doar că acum am fost complet ruptă de mine, de corpul meu, de ceea ce știu despre mine.  O senzație rece și întunecoasă, apăsătoare ca o noapte prea caldă de august în care nu-ți merge ventilatorul și tu ești prea obosit și ai mâncat prea greu la prânz.

Nu mai știu cum am revenit la realitatea mea. Am stat și am așteptat, probabil. Nu asta facem cu toții? Oare nu pentru asta m-am antrenat atâția ani?

Ca, atunci când îmi trece vreun gând altfel prin cap, să aștept să treacă. Când deschid ușa spre Narnia, să aștept să vină cineva s-o închidă. Când dau de piticul de la capătul curcubeului, să nu-i spun nimic, să aștept să plece.

Uneori, doar uneori, pare că întreaga viață e o amorțeală.

Share this: Twitter | Facebook

25 Apr, 2016

Și când ești la metrou

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Uneori vii de la muncă pe la șapte jumate seara așa și prinzi metroul gol. Grămezile de oameni s-au dus deja acasă, acum mai sunt 2-3 rătăciți. Și mergi cu Gaslight Anthem în urechi, cu bocancii ăia verzi în care ai transpirat și te simți cam urâțică în hanoracul ăla.

Dar ești așa de cotropită de fericire că nu știi de ce să te ții cât să nu cazi. N-ai mai fost așa de ceva vreme.

Ești fericită că ai rucsacul plin de șosete cu pepeni, cadouri de Paște și planuri, că deși Gaslight sunt în pauză s-ar putea reuni oricând și ai putea răguși pe ’59 sound, că viața e așa cum e și nu e altfel, că ai pierdut fix cât ai pierdut și că ai plâns fix cât ai plâns, că azi a fost luni și ai fostlamuncălanaiba.

Sunt fericiri.

Pe culmi de munte, în Seychelles (cred – trebuie să fie oameni fericiți acolo), în luciri de diamante, în săruturi de adolescenți, în conturi în bancă, în apusuri cu Prosecco, în parapante și în fugi.

Și sunt și alte fericiri.

Mici. În metrou. Și foarte, dar atât de ale tale.

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

December 2016
M T W T F S S
« Nov    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki