A sunkissed world

02 Mar, 2015

A opta povestire fără titlu.

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|Scrieri

Să spui povești e ceva minunat. Să ai pe cineva care să le asculte e și mai bine. Și să poți să le scrii, așa încât să fie și ale altora, peste ani, e chiar de vis.

Nu pot vorbi despre A Opta Povestire Fără Titlu fără să fie personal. E personal. E un proiect dospit bine ani la rând, băgat la cuptor atunci când ceasul a bătut ora bună și care acum așteaptă să vadă lumea. A Opta Povestire e, pe scurt, o colecție de povestiri, mici-mici de tot, perfecte pentru a le citi cât ai coase un nasture sau ai pune de ceai, scrise de mine și ilustrate de Loreta Isac. Sunt scrise, dacă mă întrebi pe mine, de când lumea – unele povești au văzut întâi lumina aici. Altele pe foi volante, scrise cu creionul tremurând și ascuse apoi în sertar. Niciuna din ele n-ar fi putut crede că va ajunge să fie citite de atâția oameni sau că vor fi ilustrate de mâna talentată a Loretei.

Agonia de a mă decide dacă să le fac publice, dacă să îndrăznesc, vreodată, a spera să iasă la lumină într-o carte – sincer, a durat și a durut mai mult decât procesul de a le scrie. Dar un lucru minunat s-a petrecut atunci când m-am decis, într-un final: poveștile mele au adunat lângă mine oameni.

Unul câte unul, oamenii au venit, s-au așezat, au ajutat. A venit Loreta, cu mâna ei magică, și a suflat viață în personaje pe care eu le vedeam terne și în care încă n-aveam prea mare încredere. Au venit prieteni, care cu o vorbă bună. A venit editura, bucuroasă de oaspeți. Au venit în jurul cărții încă netipărite oameni feluriți, reacții diferite, bucurii separate.

Cred că asta se poate întâmpla și mai departe. Oamenii încă mai vin. Pentru că așa e în lumea poveștilor, de când vremea. Nu trebuie decât să începi a spune una, iar publicul vine și se face ciuci la foc.

Pentru fiecare clipă lipsită de poveste din viața voastră, pentru fiecare moment de proză realistă trăită, pentru fiecare pată de gri întâlnită, pentru fiecare moment banal, vă ofer acum un pic de tihnă și de răzbunare. Ei, de fapt, nu chiar acum, dar în curând. La editura Vellant, desigur.

Share this: Twitter | Facebook

27 Feb, 2015

La supermarket

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|La minut

Uneori trăim ca într-un supermarket.

Suntem mereu în ziua de dinainte de salariu,

așadar trebuie să cumpănim fiecare alegere.

Și ni s-au terminat și toate prin casă.

Pisicii îi trebuie nisip,

iar ție, ție îți trebuie un depozitar de amintiri mai zdravăn.

Dar ești în ziua de dinainte de salariu

și petreci prea mult timp

la raionul de băuturi alcoolice.

 

 

 

 

Share this: Twitter | Facebook

24 Feb, 2015

Iacă-mă-s

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine|La naiba!

Am dimineți în care îmi pare că în oglindă e un om străin. Ca și cum am o geană în ochi și mă văd în ceață, parcă am un ghimpe în coaste și mă recunosc cu teamă. Am dimineți în care, oricât de rece e apa de la robinet, îmi simt fruntea caldă, caldă de tot, dând pe dinafară de cuvinte și gânduri pe care nu reușesc să le adun în fraze ce fac sens.

Atunci mă caut pe mine prin toate cotloanele. Poate-s încă în pat – sau uite-mă acolo, dormitez pe canapea. Zac la birou cu ochii în monitorul steril. Poate sunt pe balcon, vorbind la telefon, sau jucându-mă de-a v-ați ascunselea cu pisica.

Parcă trăiesc în Ziua Cârtiței. Totul îmi pare la fel. Ajung la concluzii mărețe despre viață și sensul ei în fiece seară, dar, de vreme ce a doua zi o iau de la capăt cu gândurile, e clar că nu-s revelațiile potrivite. Mă simt și prost, zău. Poate-s revelațiile cuiva care chiar ar avea ce să facă cu ele, unde să le depoziteze, ce să priceapă.

Și zi de zi mă înham la drumul spre metrou, pac pac pac pașii cu aceeași cadență, aceeași tristețe în ei, fața mea aceeași zi de zi de zi…

E doar o perioadă, îmi zic.

Ca o mantra.

Doar o perioadă.

Apoi va fi altfel. Nu-mi trebuie decât să mă prind de piciorul unei revelații și ea, ea, să-mi întindă și ea, totuși, o mână, că oameni suntem și-am obosit.

Share this: Twitter | Facebook

08 Feb, 2015

No pictures

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|Gânduri în corabie

Pentru cele mai importante, decisive momente din viața mea nu am nicio poză.

Nu am niciun fel prin care să mă văd exact cum eram. Nu am nicio imagine reală păstrată din orașe, camere, din case în care am trăit, din weekenduri care au schimbat tot. Nu am nicio poză din garsoniera din Drumul Taberei, nicio poză din seara în care am decis că plec. Nu am nicio poză din Cișmigiul de mai, de la ora 9 dimineața. Nicio poză din Piteștiul de martie. Nici poză din toate corăbiile, metaforice sau nu, din Vama Veche.

Și totuși, poate tocmai prin acest lucru, momentele astea sunt încă vii. Pulsează. Trăiesc. Vin uneori să mă tragă de mânecă, întocmai ca un copil neglijat, și să mă întrebe, cu vocea frântă, “Mai ții minte?”

Evident că țin minte. Și-mi amintesc adesea, la coadă la Poștă căutând timbre fiscale de 5 lei, pe canapea când realizez că privesc în gol de 5 minute, atunci când fac curat în dulap sau când mai șterg de praf vreo carte anume.

Evident că țin minte.

Și sunt ca într-un carusel în mintea mea. Mă plimb pe un căluț magic și mă învârt fără grijă și în fața mea se desfășoară momente peste momente, clipe peste clipe, un tiramisu de îmbrățișări, de cuvinte nespuse sau spuse prea târziu, de Adio în adevăratul sens al cuvântului, tornade de vieți și inimi și mâini și oameni și voci și șoapte și seri de vară și primăvară și așteptări și săruturi și lacrimi și noduri peste noduri în gât și-n suflet.

Cine să mai aibă, atunci, nevoie de poze?

Share this: Twitter | Facebook
Tags:

14 Jan, 2015

Redimensionare

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Am impresia că unii oameni se văd pe ei înșiși ca pe niște bannere. Prea multe call to action, prea multe culori țipătoare, prea multă mișcare acolo unde lucrurile ar mai trebui să stea și locului. Și prea multă gălăgie! Prea multă. Enervant ca online, când navighezi și tu liniștit și BAM, dai de un banner cu sunet.

Lucurile simple îmi par în continuare cele mai frumoase. Evidența din detaliile prea puțin împopoțonate, bucuria din momentele în care un Da chiar e Da. Puterea de a fi în armonie cu tine chiar și când nu ai cea mai bună zi. De a-ți purta cearcănele și înstrăinările nu cu blazare, dar nici cu prea mult avânt – de a fi așa cum ești tu, fără a te reprezenta așa cum crezi tu că vor alții să fii.

Dar nah. Trăim în era click aici și ne mirăm de ce oamenii țipători sunt peste tot.

Zilele astea m-am întâlnit cu un om foarte drag și cu care nu m-am mai văzut de foarte mult timp. Și conversația noastră a curs frumos și liniștit, fără suspiciuni, fără întrebări, fără dubii. Ca și cum acolo am și lăsat-o. Despre naturalețea asta e vorba. Mi-e dor de ea, că n-o mai simt ca odinioară. Și poate d-aia și visez prieteni vechi cu care naturalețea asta venea la pachet. Poate d-aia mă culc la 10 jumate, doar-doar nu mai simt totul așa complicat și complex.

Instalați-vă AdBlock, metaforic vorbind. Ciudat sfat de la un om care lucrează în publicitate.

Share this: Twitter | Facebook

05 Jan, 2015

Nope.

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Prima zi de muncă după vacanța de iarnă e una din cele mai dureroase. În mare parte pentru mine – nu știu alții cum sunt, dar eu trebuie sa învăț să mă desprind de canapeaua de care am fuzionat și să învăț iar a merge biped și a sta pe scaun mai mult de o oră.

Vacanța de iarnă e cea mai minunată din lume, vă zic. Mărturie stau cele 10 cărți citite, cele 5 filme văzute, cele 4 sezoane de Scrubs și câteva mici victorii în jocurile pe mobil. Bine-bine, și cele câteva petreceri, beri și câțiva burgeri.

Dar prima luni, aia în care te întorci la orice făceai înainte, oricât de mult îți place ce faci, e mereu similară unei desprinderi cu forța din coconul făurit cu atâta grijă. Nu cred că e om pe lume plătit pentru a fi antisocial, pentru a citi și pentru a mânca, iar asta înseamnă că, vrem-dar mai ales nu vrem ne întoarcem la a fi parte din rotițele sistemului capitalist.

Ne târâm oasele obosite de atâta stat la biroul unde vom sta în continuare, ne citim mailurile, ne cad responsabilitățile în cap mai ceva ca țurțurii și ajungem acasă pocniți de somn, după ce ne-am amintit cum e să stai 8-10 ore făcând Chestii Importante.

Ciudat e că, pentru mulți dintre noi, această primă zi de durere și chin se lasă cu tot soiul de promisiuni. Anul ăsta nu mai stau așa mult la birou. Alerg prin parc. Mă apuc de hobby-ul ăla al meu. Îmi fac curaj și chiar o să fac asta, cine știe, poate devine permanent. Stau mai mult cu prietenii. Stau mai mult acasă. Sun mai des acasă. Nu mai frec telefonul în metrou și mai citesc o carte.

Și totuși, scaunul de la birou ajunge locul unde promisiunile astea vin să moară. Zi de zi ele devin din ce în ce mai încețoșate. Până la anul. Iar asta mie mi se pare mai trist decât faptul că se termină vacanța: că se termină visarea.

Share this: Twitter | Facebook

31 Dec, 2014

Anul cafelei

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|On the eighth day God created coffee

Eram acasă, era sfârșit de primăvară și îmi corectam poveștile pentru cartea ce-o să vadă tiparul în 2015. Mi-am pregătit o cafea bună la Aeropress și am știut că e una din clipele alea pe care o să ți le amintești, deși par random, chiar și peste ani. Azi îmi dau seama că nu a fost nimic random în ziua în care m-am decis să scriu cartea. Toate bucățile din puzzle s-au așezat cum trebuie. Se aleargă una pe alta de mult timp, dar abia în 2014 au avut curaj să se invite la întâlnire.

Fwd peste câteva luni, eram tot acasă și îmi căutam haine pentru Train Delivery, bând o cafea care se răcise între timp. Poate m-aș fi gătit mai mult dacă știam că în ziua aia urma să am întâlnirea cu Cujo. Cujo, Golan, Puiu Călinescu, Pisoi Mic – adică prima mea pisică, o responsabilitate în plus și, peste toate astea, încă un suflet de iubit, ceea ce nu are cum să fie altfel decât bine.

În august eram în Londra și beam prima mea cafea acolo. Eram fascinată, cum sunt mereu când ajung într-un oraș nou. Mă copleșesc posibilitățile și listele mentale de to do – pe care mereu mint că nu mi le fac – și eram deja puțin obosită de orașul ăsta mare și amețitor. Am ieșit din cafenea cu cafeaua în mână și, drept în fața mea, am văzut Tardis-ul pe care mă pregătisem mental să-l caut. Urma să-l văd în fiecare seară când ajungeam înapoi la hotel.

În septembrie eram iar în Bruges. Cafeaua acolo mereu are gust de acasă, indiferent unde o beau și chiar dacă e uneori declasată de bere. Îmi amintesc diminețile în care porneam, pe la 10 dimineața, din hotel, țup-țup spre piața mare, de unde luam cafea și sandvișuri cu care veneam fericită înapoi. Fericită pentru că simțeam că aparțin, fericită pentru că știam că aparțin locului unde mă întorc și omului care mă aștepta, dormind. În ultima zi am luat cafea făcută la filtru care n-a fost tocmai bună, dar a fost așa cum trebuie.

În octombrie și noiembrie am băut cele mai pline de emoții cafele din viața mea profesională. Am ales o schimbare care m-a dus la psiholog, care nu m-a lăsat să dorm prea bine și care a provocat tot ce știam eu despre mine, dar care, poate tocmai din aceste motive, a fost nesperat de bună. În decembrie eram acasă și beam o cafea tare, cu miere. Pisicile dormeau, Cujo era la etaj, mie mi-era dor și am știut cât de bine e să-ți fie dor.

Și acum suntem la final de an. Unii numără împlinirile, alții supărările, eu număr cafelele. Și ies pe plus. Am adăugat la lista mea de oameni cu care aș sta la cafea încă câțiva. Am făcut lucruri de care sunt mândră, am planuri de care știu că o să mă țin, altele de care știu că nu, dar e ok. A fost un an bun, cafelele au fost bune și poveștile, nenumărate.

Ceea ce vă urez și vouă.

Share this: Twitter | Facebook

Și când m-am trezit, era duminică.

Știu că e duminică pentru că îmi beau cafeaua cu miere. Espressorul ia o pauză de la atâta muncă, presa franceză îi ia locul și rămân fidelă obiceiului meu de ani de zile, de când nu beam cafea, chiar: acela de a urmări apa care fierbe. E ceva foarte molcom în a urmări apa care fierbe. Te reconectează la o stare de așteptare calmă de care am cam uitat cu toții.

Și e duminică și pentru că mi se învârt alte cuvinte în cap. Parcă deschid, de fiecare dată, foile dicționarului duminical și descopăr resurse noi. Safari, tălmaci, estradă, proverb, impromptu, pitar. Și câte și mai câte. Stau cu ochii la ibricul mic și delicat și număr cuvintele noi de care credeam că am uitat ca pe oi. Doar că efectul e chiar invers și chiar mă trezesc.

Mai e duminică pentru că toată lumea chiar tace. Aud motorașul frigiderului atât de clar de parcă ar fi în pieptul meu. Aud porumbeii cum se iubesc la geamul de la dormitor. Aud huruitul liniștitor al calculatorului. Aud sunetul făcut de întrerupător când aprind lumina. Și uite așa aud atâtea lucruri neobișnuite și tot simt și cred că e liniște.

Învățăm uneori și stând pe loc, e clar.

Share this: Twitter | Facebook

12 Dec, 2014

Simplu

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine|La naiba!

Băăăi, am uitat cum e să fie simplu. Mi se învărt miliarde de gânduri în cap și mă trezesc tot mai des ajungând să cred că am nevoie de un time management tool, unul puțin mai complex decât caietele și agendele pe care le folosesc în prezent. Și e evident că, atunci când ți se învârt atâtea chestii în cap, când ai o tornadă fix în frunte, când simți colțurile ascuțite ale obiectelor din mintea ta cum se lovesc de craniu, când nu mai vezi timpul din cauza acelor de ceasornic, e clar că nimic nu prea mai e simplu. Revenind. Ideea asta cu tool-urile de time management mă irită la maxim. Am făcut tot ce-am putut pentru a mă feri de ele, în continuare mi se pare că sunt un loc unde visele vin să moară și mă scoate din minți să simt că alunec spre ele ca pe gheață.

Și ce mă enervează cel mai tare e că nu știu când am devenit așa un om apăsat. Chiar azi mi-am dat seama că merg cu o mină încruntată, de parcă plec la război. Colegele de birou mi-au zis, mai la mișto, mai în serios, că apăs tastele la laptop de parcă mă cert cu cineva. Și e drept, mă cert cu mine. Mă cert pentru că încă nu mi-am dat seama unde să-mi atârn hamacul ăla magic, ăla imaginar. Ăla în care pot să zac și să uit, indiferent unde aș fi și ce aș face în acel moment. Merg încruntată pentru că nu mai știu să mă pierd, eu am mereu o hartă la mine.

Și ce bine, ce bine că e iarnă și în curând îmi dau reset în vacanță. Fix așa, cum dai reset unui laptop căpos care merge când își aduce aminte, așa o să-mi resetez și eu aglomerația din cap. Fac ordine, pun niște semafoare, repar gropile și o să fiu ca nouă.

Pfiu!

Share this: Twitter | Facebook

26 Nov, 2014

Cel mai mare truc

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Obișnuiam să cred despre mine că sunt un impostor desăvârșit. Că pot să păcălesc o mulțime de persoane. Începând, firește, cu mine. Că pot să fiu azi așa și mâine așa și niciodată la fel. Că nimeni nu-și dă seama ce se petrece, de fapt, în mintea mea cu multe cotloane. Și mai mult, obișnuiam să mă mândresc cu asta.

Numai că timpul are prostul obicei de a trece și de a lăsa să se petreacă lucruri. Cum m-am trezit recent scoasă cu forcepsul din confortul călduț în care mă lăsasem să alunec – o practică, de altfel, bine cunoscută mie, cea care se trezește chirurg sufletesc peste noapte – m-am trezit și cu o altă paradigmă prin care mă învârt cam ca o găină fără cap.

Mi-am dat seama că nu prea pot păcăli oameni și cu atât mai puțin nu mă mai pot păcăli pe mine. Nu sunt omul sigur pe sine care aș fi vrut să fiu la vârsta asta. Nu prea mai pot păcăli decât oamenii care vor cu tot dinadinsul să se lase păcăliți – și pe ăia cu greu. Mă regăsesc fiind din ce în ce mai constantă în incertidudinea și anxietatea care nu prea mă lasă să dorm. Mă surprind dimineața măsurând adâncimea cearcănelor cu rigla și constat că va trebui să trec la un instrument industrial pentru asta. Am dureri de om bătrân și un nivel de energie sub cel care ar putea fi și pe care, dovedit lucru, l-am mai avut.

Un singur lucru bun aduce starea asta cam mizerabilă. Anume că nu am altceva de făcut decât să dau înainte, cu încăpățânare. Să încerc să depășesc starea depășindu-mi așteptările. Să fac bine, atât cât pot – și să pot mereu mai mult.

Dar un lucru e cert, vă jur. Lucrurile erau mai simple când eram impostor. Tânjesc după vremea aia ca un hoț de bănci care s-a lăsat de meserie și trăiește din pensie. Poate că-mi place însă să fiu așa. Îmi place drumul spre rutină și spre siguranță. De-aia retez așa de ușor rădăcinile ăstora două, atunci când ele apar.

Și totuși, ce mișto era când  dădeam spargeri peste spargeri…

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

March 2015
M T W T F S S
« Feb    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

  • sunkissed: Dada, mi-ai lăsat un comment într-o zi cu un cântec de la ei. Și asta a fost. Funny piesa asta, da, merge așa de primăvară
  • drpy: :) hehe, ma bucur, nu stiam. Are si un prieten o vorba asemanatoare, ma rog, nu asa deep dar daca ma apuca melancolia mi-o aduc aminte si nah. "Ce sa
  • sunkissed: Ah, și welcome back! Datorită ție am ajuns eu să ascult Gaslight Anthem, știi? So, thanks! :)

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki