A sunkissed world

14 Apr, 2014

Ce nu am știut că știu despre mine

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Multă vreme am crezut despre mine că nu știu să fac nimic.

M-am gândit, pe rând, să mă apuc de cusut, croit, desenat, decupat, ikebana, japoneză (iar), alergat (ăia 5 km chinuiți de 3 ori pe săptămână nu se pun), înot, făcut haine, scris versuri, cântat, echitație, photoshop, fotografie, gătit.

Am stat nopți la rând cu privirea în tavan gândindu-mă că eu nu știu să am niciun hobby. Că e prea banal să spun că îmi place să călătoresc și să citesc și, dacă se poate, în același timp. Ok, da, am o colecție respectabilă de iepuri decorativi sau de jucărie acasă, dar nu sunt un colecționar în adevăratul sens al cuvântului. Pe unii din ei nici nu mai țin minte de unde îi am. În plus, colecționatul de iepuri e o chestie relativ nouă.

În timp însă am descoperit că mă pricep să fac multe alte lucruri mult mai bine. Că nu contează dacă ai sau nu hobby-uri interesante de genul zburat cu balonul sau călărit pinguini. Sunt destul de ocupată în viața asta ca să mai am timp de pinguini. Mă țin ocupată poveștile. Cele pe care le trăiesc, cele pe care le scriu, cele pe care le observ. Eu zic că, la final de zi, e destul de bine, nu? Că tare multe povești sunt pe lumea asta și cea mai mare provocare pentru mine e să le colecționez.

Eu peste 5 ani mă văd strângând în continuare povești. Pinguinii mai pot să aștepte.

 

Share this: Twitter | Facebook

11 Apr, 2014

Teribila primăvară

Posted by: sunkissed In: Me, me, me!

Am luat 100 de decizii și am abandonat 1000. Dar e ok, suntem în grafic.

Ascult muzici triste și sufletul meu se bucură, printre ele, ca un copil bolnav ce primește ciocolată ca să uite.

Aș vrea să pot spune că veștile bune se țin lanț, dar aparent doar planurile bune se țin așa, ceea ce, desigur, uneori se poate dovedi și mai important.

Și îmi scârțâie penița pe hârtie scrijelind idei, mi se termină cerneala și peste toate astea se așterne pacea. Cred că de foarte mult timp nu m-am mai apucat de ceva fiind atât de împăcată cu mine. De fapt… nu cred că mi s-a întâmplat niciodată asta.

Gândurile vin grămadă peste mine și am zile în care mi se pare că totul mi se trage de la primăvară. De regulă, primăvara răceam. Acum doar trag de nas puțin – dar se prea poate ca asta să se datoreze muzicilor triste, mai știi?

Cred că cea mai mare problemă, acum, e una destul de mică – anume că nu mai știu cum și cui să mai povestesc despre toate cărările din mintea mea. Le-aș dori nebătute, dar povestite  - și istoria mă învață că una fără alta nu prea se poate. Așa că mai tac puțin. Teribilă primăvară, vă spun.

Share this: Twitter | Facebook

02 Apr, 2014

Contextul

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

În goana asta zilnică, de foarte multe ori – prea multe ori – dăm vina pe context. Sigur contextul e de vină că nu suntem deja bogați și celebri. Sigur că ține de anul în care ne aflăm, de țara în care trăim și de ce vrăji mai face nevasta mea, Samantha ca noi să facem ceea ce ne dorim cu ardoare de ani de zile.

Deseori uităm că acest context minunat ajunge să fie doar o scuză. Un biet scut amărât, îmbătrânit de reproșuri și ruginit de așteptări, pe care îl ținem în fața viitorului nostru cu mâinile tremurânde, de parcă ne e teamă de o luptă din care, orice ar fi, oricât am investi, n-avem cum să ieșim decât învingători.

Pentru că da, se numesc învingători a priori cei care pun platoșa deoparte, cei care încearcă ceva fără să se gândească la alt rost decât la acela de a încerca. Sunt învingători nu musai antreprenorii ăia tineri care acum ocupă pagini întregi în NY Times sau People sau alte reviste de care nu știm din China și Arabia. Sunt învingători chiar și cei care nu reușesc. Care au idei poate banale, dar pe care vor totuși să le pună în practică. Oamenii care își fac un site unde doar scriu, mult, compulsiv, furios, pentru că asta vor ei să facă. Oamenii care se înscriu la competiții de creativitate și, chiar dacă ies pe ultimul loc, nu renunță. Oameni care au o formație și cântă în fața a 3 rătăciți, din care unul e sunetistul. Și pe urmă pleacă acasă și mai repetă puțin. Oameni care nu au în cap doar câștigul material și care nu se apucă de o chestie doar pentru că i-a epuizat altă chestie.

Și ca acest post să aibă morală, pot să vă zic că eu m-am decis să nu mai dau vina pe context. În ce mă privește, acum, contextul e unul destul de favorabil ca eu să încerc să fac ce voiam de ani, mulți prea mulți ani să fac. Am mai vrut asta și în alte momente și contexte, dar, de frică… am schimbat contextul cu altul. Un job cu altul care să mă țină și mai ocupată, inițiative care nu mi-au adus decât multe griji, haine noi în dulap cumpărate ca răspuns în fața stresului și prea puțini bani ca să conteze.

Sunt acum călare pe nu știu câte site-uri și îmi caut un cadru pentru cele două chestii faine pe care vreau să le fac ANUL ĂSTA. Vara asta. Acum. Nu peste 15 ani. Vreau să le fac până la 30 de ani, dar nu la 29 și 8 luni. Vreau să le am, vreau să fiu eu în ele așa cum știu că pot să fiu.

Sunt călare și pe caietul de idei și mi-am scris în el planuri și schițe și prezentări și chiar și versuri care mi-au venit în minte, ca un exercițiu dadaistic de creație a unei chestii personale.

Cel mai greu e să lucrezi la ceva personal. Pentru că ești pus față în față cu întrebarea AIA: cine sunt eu de fapt și ce vreau să pun aici.

Și poate că de-aia nici n-am putut face asta până acum – pentru că nu am știut exact cum sunt acum. Mereu am vrut să știu cum sunt punct. Dar n-ai cum să știi decât cum ești într-un moment – și aia dacă ai noroc și ești gata să accepți că nu tot ce ești e frumos. Eu am avut noroc. Și am acceptat.

Așa că, da. Contextul de acum e ok. Am destulă încredere cât să scriu despre asta. O să fie bine și dacă nu iese nimic. Și asta e cel mai important.

Share this: Twitter | Facebook

01 Apr, 2014

Oh, sing one we know

Posted by: sunkissed In: Me, me, me!

Atâtea lucruri trăite mi se par întâmplate în altă viață.

Sunt un depozitar de amintiri, atingeri, oameni și intersecții.

Sunt un amalgam de gânduri frânte și abțineri și pasiuni obositoare.

Sunt o grămadă de “eu”.

Și toate lucrurile astea fac zarvă în mintea mea și mă obosesc. Ochii mi se închid, grei, ca și cum n-am mai cunoscut somnul de luni de zile. Colțurile buzelor mi se lasă în jos. Mâinile îmi sunt și ele grele și eu am obosit.

Mă retrag de multe ori în colțul ăla secret al minții mele și nu știu niciodată cine mă așteaptă acolo. Nu știu niciodată dacă oamenii ăia sunt așa cum mi-i amintesc eu sau sunt cu totul altfel. Nu știu niciodată dacă privesc prin caleidoscop sau așa e lumea, de neînțeles.

Și în colțul ăla al minții mele, deseori mă apucă panica, frica, fuga.

O să mă urc în mașină și o să mă duc până la Ploiești, simțindu-mă în cea mai mare aventură. O să mă silesc să îmi intru în formă. În forma de om care a stat liniștit de prea puține ori. Om care s-a obișnuit să se teamă și să se chinuie să începe ceva ce știe că va abandona. Om care lungește secundele obsesiv, doar-doar ni se lungesc amintirile. Om care, din când în când, mai amorțește și uită…

Și nu e pentru că stau la birou sau pentru că fac în mare aceleași lucruri zi de zi.

Ci pentru că amorțeala e aproape tot ce mai stă, uneori, între mine și drum.

Aproape.

Share this: Twitter | Facebook

31 Mar, 2014

În soare

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Mi-am lustruit ochelarii de soare și, cu ei pe nas și un pic mahmură, am ieșit în lume. Ce altceva era să fac? Uneori pare că nu ai alternative.

Cu ochelarii de soare pe nas, viața poate să te păcălească și tu să o lași. Să te facă să crezi că, în cele din urmă, nu e nimic greu și dens și poluat în cum se întâmplă chestiile. Și așa, uneori duminica văzută prin ochelarii de soare poate să fie una din cele mai mișto iluzii.

Mi-am dat seama că nu ar mai trebui să fim așa de înverșunați împotriva iluziilor. De multe ori, o iluzie cu fason e tot ce avem nevoie ca să ne putem mișca mai departe. Ca să punem un pas în fața altuia, ca să ne străduim mereu și mereu să fim puțin mai buni.

Era o vreme când nu ceream decât adevărul-adevărat, nemurdărit de ce-ar fi dacă (deși, paradoxal, numai cu ce-ar fi dacă în brațe știam să trăiesc). Era aroganța vârstei, era nasul pe sus al unei fete de 20 de ani care credea, probabil, că o poate duce toată viața așa, în tonuri cât mai concrete.

Slavă domnului că omul cât trăiește învață și află. Că bunătatea, dărnicia, imaginația, puterea de caracter n-ar putea supraviețui într-o lume așa cum e ea. Că iluziile sunt dovada cea mai clară a profețiilor care se auto-adeveresc. Că drumul e mai mișto când doar îl ghicești – așa cum și o femeie poate să fie mai sexi îmbrăcată.

Share this: Twitter | Facebook

27 Mar, 2014

Uneori, visele se adeveresc

Posted by: sunkissed In: If only

Azi noapte am visat că primeam de lucru de la unul din colaboratorii mei.

Și ce să vezi? M-am trezit de dimineață cu un mail în care chiar am primit de lucru.

Și mă întreb de ce:

- nu mi s-a putut adeveri visul în care plecasem la Paris pentru a-mi schimba toată garderoba;

- nu mi s-au adeverit toate visele cu omul cu joben și mustață, ca să aflu și eu cine e;

- nu mi s-au adeverit visele cu dezmățuri pantagruelice lăsate, firește, fără urme și consecințe;

- nu mi s-au adeverit visele de când eram mică și visam că lumea se oprește în loc, toți îngheață așa, în pozițiile în care erau, iar eu mă plimb peste tot prin lume;

- nu mi s-a adeverit niciun vis în care zburam sau mâncam nori.

Dar deh, este și ăsta un început. Trebuie să am grijă ce visez la noapte – partea aia cu vizita la Paris nu sună rău deloc. Poate acum ar fi mai cald, poate acum cafeaua ar avea alt gust. Poate acum mi-ar ieși și aroganța de a trage un fum dintr-o țigară, la o terasă, îmbrăcată într-o rochie neagră și cu ochelari de soare mari, având în același timp o față pe care se amestecă armonios superioritatea și misterul – o chestie din aia de-o faci la Paris și vii înapoi acasă și-ți tragi blugii rupți pe tine, iți iei Converșii și te duci, cu mutra ta obișnuită, să-ți cumperi cafea de la colț.

 

Share this: Twitter | Facebook
Tags: ,

Ne alegem sufletele pereche pe bază de proximitate. Am mai scris o dată despre asta, dar atunci aveam inima nițel contrariată de anumite situații în care, biata de ea, se afla, pusă chiar de mine. Acum mă gândesc doar la câți prieteni ajungem să pierdem în decursul anilor pe bază de țară, oraș, cartier, chiar stradă, și cât e de trist că nu mai suntem în stare să „go the extra mile”  - la propriu și la figurat.

Am devenit mai cinică, mai neîncrezătoare. Sunt ca o prună stafidită, pe dinăuntru. Nu mai am energie să-mi explic nici chiar eu, mie că cine vrea să rămână în viața ta, o face. Că relațiile nu sunt drumuri cu sens unic – ba chiar sunt cărări de munte, autostrăzi, râuri, drumuri șerpuite. Am obosit să îmi mai țin coama de leu sus și mă blegesc de la o zi la alta.

Ba chiar am observat azi – ca să schimbăm puțin subiectul – că de la un timp merg foarte încet. Nu mă mai grăbesc nicăieri nici când e cazul. Nici pe jos, nici la volan, nici dacă întârzii pentru a n-a oară la birou pentru că am așteptat metroul 15 minute. Mi-am dat seama că nu face nicio diferență faptul că eu mă grăbesc. Merg agale și am timp să mă gândesc și să observ – vai, ce minunat, ați zice, nu? Nu. Dar poate o să vă povestesc la un moment dat și de ce nu.

Revenind la oile noastre (n-am mai numărat de mult oi – ce-o fi cu mine de sar așa între subiecte?). Mie mi-e greu să accept că unii oameni s-ar putea gândi la mine în termeni precum kilometri sau ore pe drum. Nu asta e important. Mi-e greu să cred că nimeni nu mai poate face un exercițiu mental de apropiere decât pe Facebook – unde, se știe, e cel mai simplu să fii artificial, să nu fii ceea și cum ești de fapt într-un  mod care pare chiar natural. Mi-e greu să cred că devenim, unii pentru alții, iconițe roșii în partea de sus a unui ecran. Iconițe care ne bucură, mă tem, fix cât o râgâitură. Cât să te bucuri că ai făcut și tu ceva pe ziua de azi, chiar dacă nu e cel mai demn de povestit lucru din lume.

Mi-e dor de atunci când chestiile erau mai simple și eu una eram foarte ocupată în a le face cât mai complicate. Acum e invers și, deși demersul e mai nobil, e cumva și mai provocator de fire albe și nervi transformați în nisip.

Cred că am nevoie de o cafea tare și un cântec bun și un weekend în care să mă închid în casă și să scriu cu pixul pe hârtie până când sunt mulțumită de cum îmi ies m-urile, dar și de cum mă descarc, ușor-ușor, ca un nor care se scutură de-o furtună peste niște bieți oameni amărâți care în ziua aia au ședință.

Share this: Twitter | Facebook

23 Mar, 2014

Și stai cuminte

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Și stai cuminte pe canapeaua ta cea crem, cuminte și ea. Bei cafea cu lapte și te bucuri că ai curat în casă. Cât de cât, adică dacă te vizitează un prieten e ok, nu trebuie decât să-ți ceri scuze pentru mormanul de haine uscate și nestrânse, de parcă ele îi dau vreo boală musafirului tău. Mașina de spălat învârte cuminte haine  - oh doamne, de unde atâtea haine?

Și e o duminică tare cuminte. Nu superi pe nimeni și vrei să îi mulțumești pe toți, ți-ai dori să fie cu putință asta, dar lumea în care trăim e plină ochi de haine uscate și nestrânse, aruncate în fața ta în ciudă, cât să nu poți trece ușor. Totul e mai greu, ai pană la bicicletă și încă nu e destul de cald pentru ea.

Ești așa de cuminte, că ți se face greață. Și cumințenia asta e ca o boală. De fapt, nu știi unde se termină cumințenia și începe inerția. Imobilitatea sufletească. Senzația aia cum că oricum n-ajungi nicăieri, așa că la ce bun să te mai ridici de pe canapeaua ta crem, cuminte.

Dar nu e nimic, de fapt. E doar primăvară. E doar martie, sunt doar lucruri. Noi știm mai bine de-atât să trăim.

Soundtrack

 

Share this: Twitter | Facebook

19 Mar, 2014

Și se făcură 11

Posted by: sunkissed In: Fara nume

Am căpătat obiceiul de a vrea să stau deoparte de toți în ziua asta. Poate pentru că și tu ești la fel de departe de lume și simt nevoia să mai existe ceva care să ne lege. Ceva care să ne lege mai mult decât au făcut-o ăștia 11 ani de absență.

Nu mi-e dor de tine doar pe 19 martie, mi-e dor de tine în absolut fiecare zi. Dar ăsta a devenit acum normalul pentru mine și starea asta de dor și de așteptare mi-a ghidat întreaga viață, mi-a schimbat întreaga viață.

Cred că oamenii așteaptă mereu să se întoarcă la cum erau, după ce pierd pe cineva. Mi-a fost clar din prima clipă că n-ai cum. E o transformare așa de radicală, că viața ta e altfel pentru totdeauna și uneori e tare greu să accepți că ăsta nu e un lucru rău.

Credeai despre mine că sunt naivă și că am prea mare încredere în oameni – încă mai sunt, încă mai am, dar mult mai puțin ca ultima oară când am vorbit. Acum știu că oricine poate să plece oricând. Într-un fel sau altul. Iar asta m-a ajutat să-mi iau mult mai puține șuturi în fund decât s-ar fi putut.

Anii trec și lasă urme. Lasă dor. Mi-e dor și mi-e greu, Și de aia stau deoparte de lume în ziua asta, nu mă duc la birou și nu fac aproape nimic. Pentru că e ziua în care îmi amintesc cel mai mult ce și cât am pierdut și cum să privesc eu oameni în ochi și să vorbesc despre planuri și task-uri și Facebook și obiective când eu am chestia asta în mine? Nu e corect.

Așa că stau și mă gândesc, în fiecare zi de 19 martie. Stau, internalizez și îți scriu. Ce dor îmi e să mai stăm la povești. Poate de data asta aș avea și eu ceva cu care să contribui – întâmplări, gânduri izvorâte din experiențe… Nu știu cum ar decurge o așa conversație. Dar vezi, de-aia am toată ziua la dispoziție: să-mi imaginez.

Share this: Twitter | Facebook
Comments Off
Tags:

Și n-am mai scris și între timp a venit primăvara, tiptil de tot, chiar foarte încet, ca un bătrân care nu se încumetă să se mai ducă nicăieri pentru că nu știe dacă se mai întoarce. Mi s-a părut chiar că această primăvară a fost îndărătnică și a făcut tot ce i-a stat în putere spre a ajunge cât mai târziu. Nori, ploaie, vânt, atmosferă ce scoate ce e mai rău din oameni – cred că de-aia nici n-am mai scris, de fapt.

Și știu că n-am mai scris și pentru că și eu, la rândul meu, m-am întrebat de va veni oare primăvara. Am stat în colțul meu sigur în vreme ce afară lumea se polua cu nerăbdare și m-am întrebat de nu cumva am ajuns in limbo pentru o perioadă mai lungă de timp. Așa cum și mașina mea n-a mai vrut să pornească fără baterie, nici eu nu am reușit să mă urnesc dintr-ale mele, rămânând fără combustibil fix când nu mi-aș fi dorit să se întâmple asta. Dar poate că era totuși cazul să se întâmple asta. Cine să știe.

Cert e că primele raze de soare au coincis cu niște planuri, niște fluturi în stomac pe care îi simt în legătură cu acele planuri, cu un start din senin al meu și al minții mele, cu un fel de salt brusc, ca atunci când te tot întrebi dacă să… dar n-ar fi mai bine să nu… și dintr-o dată zici la naiba cu toate și sari.

Sigur că lucrurile sunt mult mai puțin dramatice de atât. Aș putea chiar spune că, pentru unii oameni, pare că nu s-a petrecut, de fapt, nimic. Dar nu-i nimic, mie mereu mi-a plăcut să exagerez. Mă simt de parcă trăiesc o epopee și nu o nuvelă.

Oricum. E cald. E bine. Se întâmplă lucruri. O să fie și mai bine. O să fie primăvară.

Share this: Twitter | Facebook

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Take a look



Just kids by Patti Smith