A sunkissed world

26 Nov, 2014

Cel mai mare truc

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Obișnuiam să cred despre mine că sunt un impostor desăvârșit. Că pot să păcălesc o mulțime de persoane. Începând, firește, cu mine. Că pot să fiu azi așa și mâine așa și niciodată la fel. Că nimeni nu-și dă seama ce se petrece, de fapt, în mintea mea cu multe cotloane. Și mai mult, obișnuiam să mă mândresc cu asta.

Numai că timpul are prostul obicei de a trece și de a lăsa să se petreacă lucruri. Cum m-am trezit recent scoasă cu forcepsul din confortul călduț în care mă lăsasem să alunec – o practică, de altfel, bine cunoscută mie, cea care se trezește chirurg sufletesc peste noapte – m-am trezit și cu o altă paradigmă prin care mă învârt cam ca o găină fără cap.

Mi-am dat seama că nu prea pot păcăli oameni și cu atât mai puțin nu mă mai pot păcăli pe mine. Nu sunt omul sigur pe sine care aș fi vrut să fiu la vârsta asta. Nu prea mai pot păcăli decât oamenii care vor cu tot dinadinsul să se lase păcăliți – și pe ăia cu greu. Mă regăsesc fiind din ce în ce mai constantă în incertidudinea și anxietatea care nu prea mă lasă să dorm. Mă surprind dimineața măsurând adâncimea cearcănelor cu rigla și constat că va trebui să trec la un instrument industrial pentru asta. Am dureri de om bătrân și un nivel de energie sub cel care ar putea fi și pe care, dovedit lucru, l-am mai avut.

Un singur lucru bun aduce starea asta cam mizerabilă. Anume că nu am altceva de făcut decât să dau înainte, cu încăpățânare. Să încerc să depășesc starea depășindu-mi așteptările. Să fac bine, atât cât pot – și să pot mereu mai mult.

Dar un lucru e cert, vă jur. Lucrurile erau mai simple când eram impostor. Tânjesc după vremea aia ca un hoț de bănci care s-a lăsat de meserie și trăiește din pensie. Poate că-mi place însă să fiu așa. Îmi place drumul spre rutină și spre siguranță. De-aia retez așa de ușor rădăcinile ăstora două, atunci când ele apar.

Și totuși, ce mișto era când  dădeam spargeri peste spargeri…

Share this: Twitter | Facebook

17 Nov, 2014

Perfectibil, cu naivitate

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Părinții nu rămân întotdeauna în memoria copiilor cu ceea ce cred ei că vor rămâne. Mai dese și, uneori, mai importante sunt acele clipe neplanificate, povețele din spatele unor gesturi aparent neînsemnate, predica din cuvinte poate chiar neadresate copilului, dar auzite și înțelese de acesta mai mult decât crede părintele.

Aveam 11 ani în 1996 când alegerile prezidențiale au fost câștigate de Emil Constantinescu. Bunica mea din partea tatălui încă mai trăia. Am fost să o vizităm atunci, după alegeri, în micuța ei garsonieră. Nu am să uit niciodată cum a luat-o tata în brațe și i-a spus așa: „Am câștigat!”. Bunica mea era o femeie firavă, care a trecut prin tot ce a avut mai urât de oferit comunismul. În cei 7 ani de după 1989, așteptase mereu să câștige.

Anii care au trecut au infirmat, cumva, această bucurie. De la măsură eșuată la măsură eșuată, vedeam cum entuziasmul tatălui meu se diminuează puternic. Vedeam cum mii de oameni ca el treceau prin aceleași deziluzii, am văzut pe traiul meu ce au însemnat momentele dezastruoase din România din anii de după alegerile din 1996, alegerile după care l-am văzut pe tata liber de o povară pe care nu știam că o duce.

Aseară m-a încercat și pe mine același sentiment care l-a încercat pe el. Probabil cu alte implicații și sigur la alt nivel, dar, la bază, același.

Poate că sentimentul ăsta pe care îl am eu și pe care îl au atâția oameni izvorăște din naivitate. Poate că victoria nu înseamnă nimic nefiind dublată de măsuri reale, categorice, dureroase, care să poată fi fundamentul a ceva bun. Dar nu știu niciun lucru bun, niciun moment însemnat din istorie care să nu fi izvorât din naivitate. Naivitatea e cea care te face să dai în spate acel „nu se va schimba oricum nimic” – cel mai mare dușman al societății în care trăim acum. Naivitatea te împinge pe stradă atunci când e cel mai rău și atunci când e cel mai bine. Naivitatea te face să speri.

Tata a fost, în 1996, un naiv. Iar eu regret profund că alături de el nu au fost și alții, oameni care puteau lua naivitatea asta și o puteau prelucra în ceva valoros. Așa poate nu mai ajungeam, la 18 ani de atunci, să luptăm pentru aceleași idealuri naive.

Share this: Twitter | Facebook

12 Nov, 2014

Dimineți cu miros de ton

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

E luni dimineața și zbori spre noul loc de muncă. Ți-ai propus ca azi să fii draguță, atentă, voioasă, curioasă. Să fii pregătită pentru toate lucrurile noi ce te vor asalta, să fii gata să ai energie chiar și la final de zi. Știi însă că, atunci când acesta va veni, vei eșua în griji și unghii roase, te vei întreba dacă te-ai descurcat ok pentru o primă zi, cât o să-ți ia până înveți cum fac toți oamenii ăștia noi lucrurile și dacă o să-ți faci și tu ceva prieteni noi.

Dar până atunci te grăbești la metrou, părul în vânt, eșarfa în toate părțile, pachețelul în geantă. În geanta în care îți duci, așa, de good omens, o ramă foto, un iepure, o agendă cu iepuri, pixuri și iepurele metaforic din pălărie cu tot cu pălărie.

Undeva pe la a treia stație de metrou realizezi că toate visele și aspirațiile tale, toate planurile pentru cum să-ți cucerești colegii, toate proiecțiile tale mentale despre viitorul luminos care te așteaptă au fost înmuiate complet în sosul salatei cu ton pe care cu mândrie o transportai, alături de rama foto, iepurele real, iepurele imaginar, pixurile și agenda.

Și iac-așa petreci prima dimineață la biroul nou: frecând cu sârguință în mica chiuvetă din baie iepurele de pluș, pe care mai apoi îl atârni la uscat pe calorifer, pentru a fi admirat mai târziu de unul din superiorii tăi.

Because that’s how things go. Weird.

Share this: Twitter | Facebook

20 Oct, 2014

Între secunde

Posted by: sunkissed In: La naiba!

Sunt așa niște nano-momente între secunde care miros a toamnă și a mare și a nisip și a mâini strânse tare de tot, cu disperarea unor copii care simt viața cum vine între ei, grobiană și cu 46 la picior.

Între secunde, între dezastre, între plecări și sosiri, între momentele în care cugeți la sensul vieții dintr-o stație întunecată de autobuz și cele în care chiar crezi că l-ai găsit, într-un parc, într-o vată de zahăr, se întâmplă secole întregi.

Sunt atâtea zile de mâine, atâtea posibile zile de ieri, atâtea feluri de a percepe prezentul, că nu poate decât să doară, să bucure, să uimească, să atingă.

Suntem noi, așa cum a fost și am uitat. Sunt ei, așa cum nu am crezut că vor rămâne. Sunt toate conversațiile purtate de un vânt prea rece pentru biata noastră inimă prea mult încercată.

Sunt toate cuțitele cu care am excizat amintiri când tot ce voiam, de fapt, mai mult era să le păstrăm. Sunt clipele alea, munții ăia, marea aia, cuvintele acelea atât de potrivite, dansul în doi, călcatul pe bombeu la plecare. Sunt acele mici pierderi ale unor mari vise atunci când credeai sincer că nu mai ai nimic de pierdut.

Și uite așa alegem să ne cumpărăm pantofi, să mergem la prânz la cantină, să spunem adio, să plecăm din țară, să fim răutăcioși, să fim buni, alegem să facem piața, să ne vedem de toate momentele mărețe din viață. Dar știm, așa e? Știm.

Share this: Twitter | Facebook

15 Oct, 2014

Cum scapi de răceală

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Te dai cu ruj roșu. Nu știu dacă merge dacă ești băiat, dar hey, whatever floats your boat. Senzația e cu atât mai mișto cu cât va trebui să reaplici acel minunat și sexi ruj roșu ori de câte ori sufli nasul, pentru că treaba asta cu suflatul de nas este destul de dezordonată. Și ori de câte ori vei reaplica rujul ăla, te vei simți ca o divă. Cine nu vrea să se simtă divă de 100 de ori pe zi?

Citești o carte precum The Little Friend. O poveste interesantă, un personaj mișto și totuși o scriitură care, cum-necum, te face să adormi în 50 de pagini. Și se știe că somnul face bine la răceală. Nu știu dacă o vindecă mai repede, dar în mod cert te face să nu o mai simți pentru câteva ore.

Smotoceală cu pisica. Nu știu cum sunt alte mâțe, dar Cujo zace alături de mine atunci când mi-e rău de parcă și el e cel mai năpăstuit pisoi din lume. E interesant deci să simți că ești compătimit cu atâta empatie. Plus, alte beneficii ce musai trebuie menționate, precum torsul constant, ce ajută la somn, și căldura emanată de pisoi. Chiar dacă în cazul meu simt căldura pisicească numai dacă îmi țin motănelul cu forța, Cujo fiind un pisoi independent care nu prea stă la smotocit și care, chiar și atunci când mă compătimește, o face de departe.

Junk food. Aseară mi s-a confirmat faptul că McDonald’s are puteri magice în lupta cu răceala. Nu știu cum se face dar, de câțiva ani, ori de câte ori mi-e rău și n-am gust mi-e poftă de Mc și e singurul lucru pe care îl pot ingera cu oarecare poftă. Și să vezi minune, a doua zi mi-e mai bine. Sau poate că doar mă concentrez pe alte lucruri, cum ar fi „La naiba, iar mi-am băgat picioarele în stilul de viață sănătos, fatty fatty boom boom”.

Cam atât din tranșee. Revin cu leacuri-minune, că doar nu le țin pentru mine, sunt o generoasă.

Share this: Twitter | Facebook

09 Oct, 2014

Cică poveștile sunt nemuritoare

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Așa am auzit, cu asta am crescut – cu credința nețărmuită în faptul că o poveste nu moare niciodată, că o poveste este pentru totdeauna. Că o poveste este singurul organism viu care va rezista în fața timpului nemilos, mai ceva decât gândacii ăia pe care îi lăudăm pentru că ar fi, cică, singurii care ar supraviețui în lumea tristă și anostă post-atac nuclear.

Mi-a luat ceva vreme sa accept adevărul ăsta, pentru că în final noi toți oamenii de pe lumea asta am copt la un moment dat o poveste pe care am transmis-o mai departe, eternă, în lume, fie și fără să vrem. De fapt, cel mai des fără să vrem. Și e greu să-ți asumi, să înțelegi că ai trimis mai departe un lucru nemuritor, oricât de mult susținem că aspirăm la asta. E o mare responsabilitate și nu tuturor le plac responsabilitățile.

Dar cel mai mult mi-a luat să accept că, la fel cum e nemuritoare, o poveste nu e imuabilă – adică nu e ferită de riscul schimbării. Din om în om, din suflet în suflet, din întâmplare în întâmplare povestea aia evoluează întocmai ca un organism viu, se schimbă în toate dimensiunile și există riscul, la final, să rămână complet alta decât atunci când s-a născocit.

Și atunci normal că mă întreb cât de nemuritoare e o poveste și cât de relativ e relativul.

 

 

Share this: Twitter | Facebook

Sunt câteva lucruri în viața unui freelancer care dor tare. Frământări metafizice, tristeți, chestii care ne macină pe noi, toți ăștia care la întrebarea „Și unde ziceai că lucrezi?” nu putem răspunde în câteva cuvinte. Hai să le enumăr punctual, că dacă mă opresc la fiecare, iar mă apucă durerile în coșul pieptului.

1. Când un proiect la care ai lucrat aduce bonusuri financiare numai angajaților și tu primești doar un mail de mulțumire

2. Când mergi în vizită la colaboratorii tăi și vezi că au birouri mai faine ca ăla de unde lucrezi tu pentru ei

3. Când ai de lucru urgent pentru toți clienții tăi în același timp și în plus mai ai și un day job

4. Când vezi pe Facebook că oamenii din firma pentru care faci freelance au plecat în teambuilding

5. …și tu stai acasă și lucrezi pentru un proiect supermegaimportant al companiei

6. Când primești out of office autoreply de la un client care te-a rugat să-i livrezi ceva azi

7. Când primești task-uri de ziua ta, în vacanță

8. Când ești chemat la sediul clientului la 9 dimineața

9. Când vrei să pleci în vacanță și trebuie să anunți toți colaboratorii și să rezolvi toate problemele ce se pot rezolva până pleci

10. Când la finalul unei zile de freelance nu mai ai energie decât pentru asta

 

 

(Acrobații de freelancer: partea 1, partea a doua, partea a treia)

Share this: Twitter | Facebook

26 Sep, 2014

Nu mai lăsați lumina aprinsă

Posted by: sunkissed In: La naiba!

Nu mai lăsați lumina aprinsă. Că degeaba o faceți. Ăia care vor să citească o vor face oricum, nu se tem de întuneric.

Nu vă mai lăsați bucăți din suflet peste tot. E inutil. Cei care vor să aibă inimă au știut deja cum să și-o construiască.

Nu mai culegeți amintiri care de pe unde. Nu se știe de ce au fost abandonate acolo și pot să strice prezentul și așa vai de capul lui de fragil.

Nu vă mai scrieți scrisori pentru viitorul vostru eu. Ceea ce vreți să vă spuneți se poate face într-o oglindă, articulând fiecare cuvânt.

Nu vă mai ascundeți de trecut. Are un fel extrem de parșiv de a se ascunde sub pat – de fapt, cred că el este infamul Bau Bau.

Nu vă mai văitați că e toamnă. Cu toții îi purtăm frigul în oase în mod natural, de la naștere.

Nu vă mai priviți cruciș alegerile. E ca și cum judeci strâmb un lemn c-a fost tăiat.

Dar ce știu eu. Azi e așa și mâine poate să fie exact invers. E un echilibru fragil când e septembrie.

Share this: Twitter | Facebook

Apreciez întotdeauna feedback-ul constructiv. Sigur că e greu să tragi linia între feedback constructiv și feedback de dragul de a da reply, mai ales că mulți dintre noi găsim greu să fim obiectivi cu propria noastră muncă, iar prima reacție la feedback, aproape viscerală, este de Câh.

Dar să plecăm de la premisa că putem face diferența.

Mi-e greu, în contextul ăsta, să accept părerismele sau opiniile de dragul de a opina. Mi-e greu să văd clienți care nu mă lasă să-mi fac treaba pentru care m-am pregătit și la care mă pricep. Mi-e și mai greu să aud că oricine poate să scrie. Da, da, am auzit exact aceste cuvinte. Uneori în varianta „trece și tu niște texte acolo, ce-o fi așa greu”.

Dragi clienți. Nu e cum credeți voi. Nu oricine poate să scrie și unii n-o fac doar pentru că n-au timp. Sau, desigur, dacă a scrie înseamnă a lega litere și cuvinte între ele, sigur, poate. Dar nu oricine poate să facă treaba mea de copy sau writer sau content manager sau alt job pentru care m-ai contactat. Așa cum nici eu nu pot face treaba ta de management. Zău că nu pot. Și te las să o faci. Poate am opinii personale despre cum o faci, dar nu-ți voi trimite un mail în care îți critic arbitrar strategia de business sau culoarea aleasă pentru logo sau design-ul cărților de vizită pe criteriul că oricine poate conduce o firmă.

Acum, e drept că în domeniile astea mai creative intervine și gustul. Modul în care „te potrivești” la stil cu un client. Dar vedeți voi, copywriterii au acest dar de a se mula pe stil. Și chiar și în cazurile extreme de nepotrivire creativă, există o cale prin care, cu puțin efort, te poți înțelege om de creație cu persoană de management. Totul pornește de la brief (stați așa, că am un capitol dedicat și ăluia, nu știu exact când, dar o voi face, promit). Explică-i bine omului cum vrei să sune. Dă-i și exemple. Nu interveni pe texte fără să explici de ce. Nu pot sublinia îndeajuns asta.

E firesc ca la un moment dat tu să ai altă idee. Copywriter-ul tău, crede-mă, s-a gândit bine (plecăm de la premisa că e un copy responsabil) la fiecare cuvânt și le-a cântărit pe fiecare de zeci de ori. Dacă nu ești ok cu ceva, nu trimite înapoi un document sec cu fraze și cuvinte tăiate cu roșu. Trimite mai bine un feedback coerent.  Ai încredere în omul ăla că va ști să citească și să-și facă meseria.

Indiferent despre ce meserie e vorba, totul se rezumă cam la asta:

1. Explică bine de la început ce vrei de la omul pe care îl contractezi.

2. Explică-i bine, când trimiți feedback, ce și mai ales de de vrei schimbat.

3. Don’t be a dick.

Încă un sfat pentru freelancerii aflați la început de drum: nu uitați că de data asta nu mai stă nimeni între voi și client. Nimeni nu vă va lua partea, nimeni nu va prelua informații de la client pentru a le așeza într-un document lizibil. Mare parte din munca de freelance, oricare ar fi ea, implică project management.

Data viitoare scriu despre tristeți de freelancer. Melancolii, chestii lipsă, dureri sufletești etc. Și noi suntem oameni.

Iar la o dată și mai viitoare o să vă povestesc despre cum întinzi un deget (nu ăla mijlociu) și ți se ia toată mâna. Pe aceeași factură.

Share this: Twitter | Facebook

09 Sep, 2014

Voi știți cum doarme o girafă?

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

Girafa doarme așa.

La cum mă trezesc în ultimele nopți, mai că îmi vine a crede că și eu dorm ca o girafă, numai că având așa un gât scurt firește că poziția nu e defel comodă. Așadar, mă trezesc pe la 7 jumate dimineața (!!!) cu picioarele asaltate de pisicul căruia îi dau dinții, transpirată deși afară e respirabil, cu mâna amorțită, cu părul în ochi, cu spatele înțepenit și cu gura uscată, avidă de-o cafea tare, bună, blândă, îngăduitoare.

Și nu e de mirare, atunci, că sunt mai puțin plăcută zilele astea. Mă aflu mereu într-o stare de oboseală, de lehamite, de letargie în fața chestiilor care chiar contează. N-am chef să-mi dau start, restart, n-am chef decât să continuu să mă aflu în starea asta mizerabilă, de nemulțumire, în care mă aflu acum.

Cred sincer că trebuie să ne trăim nemulțumirile, lipsa de satisfacție, continua scârbă cu care ne trezim uneori dimineața, când ne spunem că totul o să se schimbe și chiar de azi, când de fapt, iată că nu se întâmplă nimic mai pe seară, când ajungi înapoi în vizuină și în pijamale stors de vlagă și de energie și nu ai chef să pui în aplicare niciun sfat din ăla citit în pauza de prânz pe Facebook, nicio idee din revista lecturată în metrou, nimic.

Singura problemă e să nu dureze prea mult.

Nu de alta, dar pe urmă te trezești că vrei să scrii și tu o poveste și-ți iese o listă de cumpărături plină de chestii de care, culmea, n-ai nevoie.

  • Pălărie de vânător.
  • Poloboc.
  • Oală sub presiune.
  • Șorț fără buzunare.
  • Papuci de plastic.
Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

November 2014
M T W T F S S
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Just kids by Patti Smith