A sunkissed world

26 May, 2015

So I went to Dublin

Posted by: sunkissed In: Gânduri în corabie

Aveam de mult un ghimpe în coaste și el se numea Dublin. Dintr-un motiv care îmi scapă, nu am reușit să ajung acolo până acum. Dar pentru că sunt aproape de a împlini 30 de ani și am o listă de chestii pe care trebuie să le fac până atunci, am zis să pun asta pe listă și să o și bifez.

Zis și făcut, în februarie am luat biletele de avion și dusă am fost.

N-am să fac un ghid de călătorie clasic, pentru că nu a fost o călătorie clasică. N-am avut chef de ghiduri, de planuri, de to do-uri, de must-do-uri. N-am avut poftă de hartă, ci de a trăi zilele astea fix așa cum mi-am dorit. Și eu zic că a fost mai bine, pentru că:

- m-am pierdut pe străzi, prin zâmbetele oamenilor – nimeni nu părea apăsat, împovărat, obosit. Pretutindeni aveam de-a face numai cu o voie bună ce s-a dovedit a fi absolut contagioasă.

- am ajuns în Howth și am urcat pe stânci, de unde mi-am clătit ochii cu cele mai frumoase priveliști pe care le-am văzut din Portugalia încoace. Marea, liniștea, pescărușii, stâncile. Te lovesc toate în plexul solar, ca niște amintiri din altă viață, mai simplă.

- am băut bere și m-am bucurat de plăcerile simple, deloc sofisticate, ale vieții. De-asta îmi place mie berea. Berea neagră – porter și stout, IPA, bere blondă, bere cu aromă de vară și de lipsă de griji.

- m-am lăsat arsă de soare -în Irlanda –  și mi-am amintit cum e să fii expus.

- am mers cu bicicleta așa cum nu am mers niciodată în București (logic) – frumos, fără teamă, fără claxoane și mai ales pe pistă.

Am ajuns înapoi acasă cu credința că unii din noi se  chinuie mai mult aici decât trebuie. Din felul ăsta balcanic întortocheat și complicat de a trăi și de a vedea lucrurile s-au născut multe lucruri bune în mine. Doar că am obosit. Și când am obosit, pun traista în spinare și plec. Având în vedere câte excursii am pregătit anul ăsta, cred că am obosit tare.

Share this: Twitter | Facebook

20 May, 2015

Lumea e mare…

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

…iar eu fac cum fac și migrez mereu spre aceleași locuri.

Azi de dimineață m-a luat durerea de cap de fericire. Am uitat să respir pentru câteva clipe, când mi-am dat seama că anul ăsta mă întorc în Veneția. Locul unde am împlinit 25 de ani și mi-am dat seama că timpul e relativ. Locul unde m-am pierdut pe străzi și nici că mi-a păsat. Locul unde am descoperit un fel de a trăi care mi-e drag până la lacrimi, locul unde am descoperit cum e să te înconjoare atâta frumusețe în ruine, încât și tu, pic cu pic, te nărui puțin.

Mi-era dor de Veneția și nu știam. Mi-era dor de cafelele parfumate, de visele venețiene, de mirosul de vechi, de inundații, de ploi pe care le privești printr-un pahar de vin. Aștept mai mult de cele două zile în Veneția din final de noiembrie decât toate celelalte excursii, adunate. Și mi-e ciudă, cumva, că n-am știut cât îmi e de dor.

Dar cumva zilele astea mi s-a arătat că uneori lucrurile chiar se petrec când trebuie, nu când le aștepți tu. Așa că ce-mi rămâne de făcut acum e să mă bucur de așteptare și-atât.

Iaca ce-am scris despre Veneția acum 5 ani: Bella Venezia

Share this: Twitter | Facebook

13 May, 2015

Concepte

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Uneori te tot învârți printre concepte: prietenie, apropiere, dragoste, încredere. Alteori nu ai nevoie decât de un umăr puternic și prezent.

Realitățile noastre sunt așa de diferite. Și e așa de bine. Chestia asta obișnuia să-mi smulgă toată răbdarea. Eram diavolul tazmanian, învârtindu-mă printre viziuni diverse și enervându-mă de fiecare dată. Numai că dușmanul meu cel mai mare, timpul, a decis cum-necum să cadă la pace cu mine și mi-a adus în dar răbdarea.

Mă regăsesc acum oarecum înduioșată de diferențele dintre oameni. Ba chiar mult prea empatică. Se poate ca asta să-ți pună piedici serioase – oho, și încă cum. Se poate să te trezești că nu poți să iei partea nimănui, deși ar fi cazul. Sau că n-ai păreri bătute în cuie și ferme. Sau că preferi conceptele realităților.

Pacea mea cu timpul mă cam sperie. E ca liniștea dinaintea furtunii.

Share this: Twitter | Facebook

08 May, 2015

Se lansează A opta povestire fără titlu.

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Mi se pare că trăiesc un vis frumos. Nu mi se pare, chiar așa e. Să-ți poți publica prima carte e chiar un vis și am fost o norocoasă că am putut să o fac.

Lansarea e chiar diseară și eu mă regăsesc, ca de obicei, într-un mic impas. Anume că nu știu ce să spun. Știu ce vreau să transmit, ceea ce deja e mare lucru, dar nu știu ce o să spun.

Probabil că voi aminti despre importanța poveștilor în viața noastră. Despre cât de important este să privești totul cu ochi mari și curioși, tot timpul, chiar și când viața vine și-ți pune piedică. Despre cum nu trebuie să ne lăsăm pradă banalului și obișnuinței, două animăluțe care s-au obișnuit să trăiască pe lângă casa omului și să fie total nesuferite.

Probabil că voi povesti despre cum am găsit eu în sertarul biroului tatălui meu o povestire care a inspirat tot drumul ăsta. Despre cum cred că poveștile ne leagă, prin simplul fapt că mie mi s-a arătat asta atunci când am găsit povestea și am continuat-o și am introdus-o în carte.

Probabil că o să spun că îmi doresc ca toți oamenii să poată trăi, zi de zi, o poveste. Mini, maxi, nu contează. Doar să o trăiască și să deschidă bine ochii și inima.

Probabil că nu voi spune nimic din toate astea. Pentru că uneori cele mai frumoase povești sunt cele ce sunt neprevăzute.

 

 

Share this: Twitter | Facebook

24 Apr, 2015

O-bo-sea-lă

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Știi că ești tare obosit dacă verifici înainte pe net cum se silabisește oboseală, de frică să nu dai vreo gherlă tocmai onlain.

Da. Oboseala asta uneori pare un monstru cu 8 picioare, patru mâini, două capete și-o singură pălărie. Oricând crezi că i-ai dat de cap, te lovește, mișelește, pe la spate. Sau, râzând ca un copil care a făcut o prostie, îți pune piedică exact când mergi, țanțoș, pe stradă, fericit nevoie-mare că ți-ai băut cafeaua și îți stă părul bine.

Oboseala e șmecheră. Știe când n-ai nevoie de ea și parcă tocmai atunci se înființează la ușa ta cu un buchet de flori. Din astea, calmante: lavandă, mușețel, etîcî. Și exact când ai chef să cucerești lumea și-ți iei arma și platoșa, micuța vine și ți le dă jos, făcând din tine o plăcintă umană care nu vrea altceva decât să doarmă.

Și uite-așa trec zilele, cu spaima în sân să nu te printă Oboseala întocmai când n-ar fi cazul. Te uiți în dreapta, în stânga, sus și jos, faci o cruce, scuipi în sân și te rogi măcar să apuci să treci strada. Pas cu pas, gând cu gând, că mai e mult până departe și Oboseala știe a aștepta, a pândi, a cere și a complota.

Share this: Twitter | Facebook

15 Apr, 2015

Ca de aer

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Am nevoie de locuri noi ca de aer.

Altfel, sunt nevoită să caut noutățile în mine însămi, iar asta e de o mie de ori mai complicat decât să te urci în primul avion cu destinația oriunde.

Am nevoie de străzi noi pe care să-mi aștern pașii obosiți, de drumuri noi pe care să le bat cu ochii mereu semi-închiși, ca-ntr-un vis, am nevoie de oameni în jur pe care nu mai am cum să-i văd apoi așa ușor și, deci, să-mi port sentimentele pe mânecă mai bine decât o pot face în universul meu mic.

Am nevoie de stânci antice, de trenuri mirosind a nou, de muzee pline de gânduri și sentimente, de îmbulzeală, de bilete de intrare, de pedometru, de mese la restaurant îngrijite frumos, de visat cu ochii deschiși sub, în definitiv, același cer, doar că inima se transformă un pic atunci când ești departe.

Am nevoie de departe.

E singurul fel în care mai pot fi aproape de unele lucruri.

Și uite de-asta călătoresc eu.

Share this: Twitter | Facebook

03 Apr, 2015

La linia de start

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Întotdeauna m-am simțit cam ca la linia de start. Niciodată aproape de finish, mereu cu inima în gât și cu zeci, sute de scenarii despre cum o să fie, dacă o să fie. Mintea mea e mereu contra cronometru, contra timp, contra dovezi, contra a orice urmă de bun simț, mintea mea aleargă de multe ori și împotriva ei înșiși. Mintea mea stă mereu pe ciuci, așteptând, mereu așteptând pistolul care anunță startul.

Nu e de mirare că am obosit. Săptămâna asta am simțit o dorință enormă de a mă întoarce în vestiar și a mă pregăti. Sau chiar a renunța complet la cursele astea niciodată începute, mereu obositoare. Tihnă, răgaz, calm – sunt lucruri care încep să-mi placă din ce în ce mai tare. Sunt scutul meu, așa mă apăr. De curse, alergători, ștafete, energii negative, oameni care vor vor vor totul totul totul acum acum acum.

M-am dus și mi-am cumpărat, deci, pijamale. Mda. Pijamale. Pentru mine, pijamalele sunt cea mai mișto armură, semnul unei minți odihnite, a unui trup sănătos, a unor alegeri bune, a unor drumuri care se pun pe pauză. Pijamalele sunt semnul tihnei, al răgazului, al calmului. Pijamalele pe poate purta cu inima împăcată numai un om statornic, ancorat în clipa sa. În plus, cine naiba stă la linia de start îmbrăcat în pijamale?

Am resorturi dubioase, știu. Dar mă împing mai departe mereu.

Share this: Twitter | Facebook

30 Mar, 2015

Fuse și se duse

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor

O săptămână de consistența unui metal din altă lume. Nu știi ce să faci cu el. Nu știi dacă-i bun sau toxic, iar simțurile îți sunt înșelate și nici măcar nu poți face afirmații de genul: e greu/e ușor, e rece/e cald.

O săptămână prăfoasă, prin care ai trecut ca printr-o apă grea, deși nu știi să înoți. Cu un colac aproape dezumflat, dar cu plămânii plini de aer. Într-un balon cu aer, dar aer deloc cald.

O săptămână în care tot ce vrei e să fii magic, dar nu-ți iese decât o chestie deosebit de concretă și de banală, cum ar fi să mergi să cumperi pâine de la magazinul de la colț.

Zile în care te trezești fie exagerat de optimist, fie nemaipomenit de trist, iar ambele aceste stări contradictorii lucrează împotriva ta, a celui care trebuie să fii săptămâna în cauză.

Dar vorba aia românească, fuse și se duse. Dimineața poate acum să aibă și alt gust decât amar și necesar. Când soarele te mângâie blajin pe obraz într-una din cafenelele tale preferate, când gândurile par a se limpezi și când zâmbetele sunt clare, parcă nu mai e nimic de zis decât „Cale bătută!”

Share this: Twitter | Facebook

19 Mar, 2015

About today

Posted by: sunkissed In: Eu cu mine

Se fac 12 ani de când mi-e dor de tine și tocmai anul ăsta îți voi scrie cea mai lungă scrisoare de până acum: cartea pe care o să o public.

Când eram mică îmi spuneai o groază de povești. Inventai păduri magice și drumuri prin ele, iepurași care-ți vorbesc de bine, frunze care știu unde și cum să cadă, prințese cu simțul umorului și pământ care știe cum să vorbească rădăcinilor sale. Mi-aș fi dorit, însă, să-mi mai fi spus câteva încă de pe atunci. Să-mi fi vorbit despre Dor, despre ce animăluț melancolic e el și cum până la urmă se lasă îmblânzit. Despre Lipsă și cum doare tare, fix în inimă – învățându-mă totodată că uneori biologia nu le știe pe toate și că și inima are un creier al ei. Despre Furie și cum, dacă o lași, știe cum să se insinueze în orice gest, chiar și când crezi că ești destul de departe cât să te ferești de ea. Despre Amintiri și cum pot ele să fie cele mai adânci abisuri din care nu mai poți să ieși, dacă n-ai scara la tine. M-ai fi învățat să-mi construiesc tocmai această scară mai devreme decât mi-ar fi trebuit și poate, poate, că ăștia 12 ani ar fi durut cu 0.001 mai puțin – dar oh, cât ar fi contat.

Având în vedere câte povești mi-ai zis, totuși – și mai ales cele pe care nu mi le-ai mai zis – cred că era timpul să mă apuc și eu să le scriu pe ale mele. De 12 ani scriu, în fiecare zi de 19 martie, cât îmi e de dor, crezând că numai în ziua asta o fac, dar de fapt, scriu fără să știu în fiecare zi a vieții mele de atunci.

M-ai învățat să nu-mi fie teamă de povești. Chiar și de cele mai urâte povești. Și când vântul bate și văd frunzele unui copac cum se mișcă agale, nu am cum să nu mă întreb cum e aerul pentru acel copac, câte a văzut și câte i se întâmplă când Oamenii Mari nu văd. Sunt, în clipele alea când mă întreb, o fetiță de 5-6 ani strânsă la brațul tatălui ei, ascultându-i vocea liniștită povestind despre o lume fără nicio grijă, durere sau dor. Și e, măcar un pic, bine.

Share this: Twitter | Facebook
Comments Off

16 Mar, 2015

Bucurii de weekend

Posted by: sunkissed In: Despre natura lucrurilor|Eu cu mine

Weekendul ăsta am trăit niște bucurii atât de simple, că aproape că m-a înduioșat chiar și pe mine felul în care am reacționat la ele.

Am avut o mică boală săptămâna trecută, una ce a dat reacții similare unei alergii, ceea ce a însemnat și regimul aferent: nimic bun timp de 10 zile și mai ales nimic sărat și deloc cafea. N-au fost 10 zile, au fost 7, dar au fost 7 zile în care am făcut cunoștință cu scorpia din mine. Scorpia cu cap de Medusa, șase mâini, 6 picioare, ochi înflăcărați și limbă veninoasă – o știți, fiecare din noi o ascunde.

A mea a ieșit la iveală pe bază de medicamente ce dau somnolență și dureri de cap, dar și pe bază de lipsă de sodiu și cofeină în organism. Așadar, după ce vineri am aflat că n-am alergie, dar am în schimb o boală autoimună (da, da, știu, cu toții credem că avem așa ceva – ei bine, aici un ipohondru care ar fi dorit să se înșele de data asta. Disclaimer: nimic grav, e bine c-am găsit-o), am primit liber la mâncare, sare și, mai ales, CAFEA.

Așadar, bucuria nr. 1: mi-am făcut cafea. Proaspăt măcinată de mine. În liniște, în bucătăria mea luminoasă, cu o pisică privindu-mă atent. Am fiert apa pe îndelete, am pregătit presa franceză, am râșnit cafeaua proaspătă și m-am bucurat de miros și de gust ca un copil scos la plimbare care știe că va primi vata de zahăr.

Și apoi, cu mirosul de cafea în nări și cu bucuria în suflet, am pornit-o cătinel, de mână cu jumătatea, ca doi bătrânei, spre piață, în tinhnă și liniște și confortul ăla unic pe care poți să-l ai numai când mâna ta se potrivește așa de bine în a altuia, să facem cumpărături. Și la piață iarăși mi-am clătit ochii și mintea cu verdețuri proaspete și gustoase, brânzeturi aromate, legume grase și sănătoase, toate cântărite și îndesate în pungă și cărate apoi conștiincios acasă, spre a fi admirate de motanul curios ce credea că toate i se cuvin doar lui.

Aste două bucurii, simple – să bei o cafea bună și să mergi cu cineva la piață – sunt felul ăla de bucurii care, din când în când, îți amintesc că e primăvară afară, că lumea se învârte oricum și că, dacă tot o face, ar face bine să te prindă cu un zâmbet pe față. Restul de lucruri pot să stea și ele cuminți într-un colț, măcar cât lași clipele astea să-ți intre în suflet.

Share this: Twitter | Facebook
Facebook LastFM StumbleUpon Twitter

Arhiva

May 2015
M T W T F S S
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

About

"Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead." Bukowski

Silvia's books

American Gods
The Graveyard Book
Dance Dance Dance
Kafka on the Shore
Foundation
Prelude to Foundation
Lolita
One Hundred Years of Solitude
Slaughterhouse-Five
The Catcher in the Rye
The Blind Owl
Steppenwolf
Demian/Siddharta/Der Steppenwolf
The Glass Bead Game
Demian
Peter Camenzind
The Fairy Tales of Hermann Hesse
Gertrude
Knulp
Rosshalde


Silvia's favorite books »

Take a look



Kokoro by Natsume Sōseki