For Madmen only

Posted: May 24th, 2006 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | No Comments »


Dragi copii, sa continuam periplul prin cultura intrerupt atat de brusc dupa niste randuri sumare despre Robert Desnos cu cateva despre Hermann Hesse, unul dintre scriitorii mei preferati si cu al carui stil de a scrie ma identific.

Poate va captez atentia daca va spun ca a primit premiul Nobel in 1946.

Tatal lui era un rus nascut in Estonia iar mama sa era nascuta in India. Hesse s-a nascut in Germania. Parintii sai fiind misionari, vor lasa o amprenta asupra operei sale. Destul de nehotarat, a fost dat afara din liceu, a fost librar, mecanic si vanzator de carti. A scris “Peter Camenzind”, si “Roshalde” pana sa dea lovitura cu “Damien”. Au urmat “Siddharta” (scrisa dupa ce si-a parasit familia si s-a mutat in Elvetia), “Lupul de stepa”, “Narcis si Gura-de-Aur” si capodopera “Jocul cu margele de sticla”. A primit, cum spuneam, premiul Nobel in 1946 dupa care n-a mai scris opere majore. Aici gasiti lista cu mai toate cartile, chiar si postume, plus inca cate ceva date biografice.

Ceea ce predomina in scrierile lui Hesse este stilul “bildungsroman”. Se axeaza foarte mult pe devenirea interioara a omului, pe trairile sale, pe raporturile sale cu lumea despre care credem ca stim prea multe. In acelasi timp, stilul sau este unul extrem de poetic, poate chiar naiv, cu expresii si metafore ce par arhaice, care descriu sentimente mai vii ca oricand. Preocupat de spirit si de relationarile acestuia cu lumea si cu el insusi, Hesse nu se rupe insa de lumea reala, ci doar arunca peste ea un val ce ne face sa o privim prin ochii lui.

“Jocul cu margele de sticla”, de altfel considerata capodopera sa, este o naratiune mai degraba mistica si destul de diferita de ceea ce a scris inainte, din punct de vedere stilistic. Este o carte “muncita”, o carte gandita si argumentata, o carte rationala si totusi extrem de spirituala. Dincolo de aparenta rigiditate si poate prolixitatea a frazei, problemele de fond ale spiritului uman sunt tratate tot in stilul sau caracteristic, numai ca de aceasta data totul devine mai personal, tonul se adapteaza la perioada traita de personaj iar lumea din Castalia pare a fi langa noi.

“Lupul de stepa” este cartea pe care eu personal o prefer, datorita modului in care se pune problema dilemei existente intre “omul de lume” si “animalul salbatic” din fiecare dintre noi. Dualitatea pe care nici nu o percepem poate sa ne schimbe viata. Este, pana la urma, o lupta intre viata si contemplarea ei tacuta. Aceasta carte te fura pur si simplu, te ia cu ea si de duce alaturi de Harry prin toate locurile, reale sau imaginare, in care spiritul lui poposeste. Martori la lupta sa interna, nu putem decat sa stam si sa o admiram ca pe o tragica compozitie pictoriala, pentru ca de cele mai multe ori devenirea noastra este solitara. Tonul cartii este unul de descoperire perpetua, de suspans dar in acelasi timp de dezamagire profunda in fata unor realitati greu de acceptat.

“There is no reality except the one contained within us. That is why so many people live such an unreal life. They take the images outside them for reality and never allow the world within to assert itself.”

O carte despre care nu se vorbeste atat de mult, desi poate ar trebui, este “Narcis si Gura-de-Aur”. Povestea a doua firi antagonice care trebuie sa se descopere pe sine urmandu-si propriul drum, in timp ce distanta dintre ei, paradoxal, face atingerea acestui scop imposibila. Personajele sunt creionate admirabil iar pentru Gura-de-Aur ajungi chiar sa te simti atasat ca de un copil singur ce si este, de fapt.

O calitate de necontestat a lui Hesse este aceea ca te face sa te indragostesti de personjele lui. Ajungi sa le traiesti starile ca si cum ar fi ale tale. In final, poate ca acesta este secretul lui. Poate chiar sunt ale tale si astfel te descoperi fara sa constientizezi decat atunci cand inchizi cartea.



Leave a Reply