Old as life itself

Posted: June 4th, 2006 | Author: | Filed under: La naiba! | No Comments »

Picture link.

Se ia una bucata zi de vara presarata cu ploaie si una bucata studenta plictisita si amarata si se amesteca bine-bine pana fermenteaza…

Am stat ieri si azi sa lucrez la o analiza de discurs – neint adica interesant, dar pana la un punct – ala in care ti-ai bate vecinii numai ca sa nu mai scrii un rand. In fine. Ora 5. Ar fi trebuit sa fiu la intalnire cu u2-istii. In schimb, sunt inca in fata calculatorului.

Urmeaza bineinteles: &%($)(#@!!! Ideea e ca nu pot sa plec pentru ca daca plec nu mai fac nimic, nu mai termin si n-o sa ma simt bine daca stiu ca n-am terminat nenorocitul de proiect. Eh, zic, mai stau un pic.

Doua ore mai tarziu, eu: Aaaaargh!!! Si da-i, si lupta, si imbraca-te si fugi, si opreste-te la bancomat si la shaorma (ca mancasem foaaarte putin dupa standardele mele) si alearga dupa 300 si… realizat in 300 ca nu mai ajung eu in Dookie care e foarte departe, plus ca nu stiam cat mai sunt dispusi oamenii sa stea.

In fine… fara sa mai scriu detalii personale si tampite, ideea e ca am avut putin timp cu mine insami.

Senzatia de a sta intre patru pereti cu un monitor in fata si cu tastatura literalmente la degetul mic nu e foarte inaltatoare si nici nu-ti da impresia ca te realizezi personal. Cel putin nu mie. Simt o sufocare interioara care, paradoxal, ma tine si mai legata de scaunul asta pe care il urasc deja.

Ma gandesc la planurile pe care le aveam, in liceu fiind. Aveam o “lista cu vise” pe care voiam sa le indeplinesc cand ajungeam in Bucuresti. Ma intreb pe unde mai este lista aia. Simteam ca Bucurestiul iti ofera atatea sanse, atatea ocazii sa inveti, sa te distrezi… Nu imi dadeam seama ca poate sa fie si foarte obositor. In afara de asta, tocmai multele idei de petrecere a timpului iti fura toata energia. Sau este doar o minciuna pe care o fabricam ca sa fim inactivi?

Oricum, nu-mi inchipuiam ca o sa stau si o sa ma lamentez despre faptul ca nu fac ce doream sa fac. Nu stiu… imi inchipuiam mult mai multe aventuri decat am avut de fapt. Mi-e frica sa nu devin terna si plictisitoare.

Asa ca, desi constietizam si inainte sa ma ridic de pe scaun ca aproape e imposibil sa mai ajung la intalnire, m-am ridicat, m-am imbracat si am plecat. Am ajuns pe la Carturesti (unde era inchis), m-am uitat prin vitrine la ce costume n-o sa port eu niciodata la firma la care n-o sa lucrez niciodata, am ajuns la Universitate, pe la Laptarie sa-mi iau un 24-FUN sa am ce citi pe trepte la TNB, am privit aglomerarea urbana de tineri (multi, multi de tot in zona aia – evident, nu stau toti ca mine sa-si termine si sa-si si printeze proiectul inainte de a iesi… lame I know)….

Reteta nu e completa insa daca nu pui si un pic de nostalgie. Sau tristete de vara. Sau brutalitatea unor realitati.

Erau si multi oameni care cerseau sau nu. Sunt din ce in ce mai multi batrani si asta ma doare. Sunt, unii dintre ei, pur si simplu aruncati, uitati, dati la o parte, ai nimanui dupa ce o viata intreaga au avut grija de altii. Sunt umili, nu cer, se uita sfios si merita mult mai mult de atat. Nu neaparat pentru ca sunt batrani, ci pentru ca sunt oameni care au muncit, indiferent cum, indiferent unde si cat, care au crescut copii, care au ce povesti. Si sunt efectiv dati la o parte.

Spunem ca noi n-o sa facem asta niciodata. M-am saturat de noi. Daca am fi toti atat de morali si de corecti precum ne vedem, situatii ca astea n-ar exista. Ma invinovatesc inclusiv pe mine. Singura diferenta intre mine si “ceilalti” este ca din cand in cand eu ma revolt in cuvinte, insa oamenii astia nu au nevoie de cuvinte. Au nevoie de alti oameni. Si suntem prea ocupati ca sa ne risipim in alte parti frivole ca sa ne mai pese.

Iar mi-e sila, mi-e sila de absurdul lumii asteia, mi-e sila de timp (generic vorbind), de Bucuresti, sunt satula pana in gat de cruzime si de imbecilitatea de care dau dovada pana si eu.

Poate sunt eu nebuna, dar numai eu ii vad cand ma plimb si ma uit la oameni?



Leave a Reply