Link la poza.
Am observat ca prietenii pe care ii am de foarte mult timp sunt firi diametral opuse mie: pragmatice, cu picioarele infipte bine in pamant, cu pasiuni care n-au prea multe in comun cu ale mele, cu muzica preferata care nu e a mea, cu o oarecare superficialitate in gandire chiar. Persoanele care seamana cu mine nu reusesc sa ramana in viata mea. Cred ca asta e pentru ca ne asemanam prea mult, ne oglindim unul altuia defectele si nu suportam sa ni se aduca aminte de ele de fiecare data cand ne vedem.
Am prieteni cu preocupari asemanatoare. Prieteni cu framantari interioare care amintesc de ale mele, prieteni cu care pot sta toata noaptea pe o terasa terminandu-ne unul altuia propozitiile, prieteni cu care cea mai rostita expresie este “si eu!”. Prieteni ale caror temeri le stiu si sunt si ale mele. Si chiar imi sunt foarte dragi. Insa nu ii vad la fel de des ca pe alti prieteni ai mei. Ne sunam mai rar. Am o oarecare… jena chiar in a vorbi cu ei uneori. Pot chiar sa treaca luni fara sa ne vedem. Fara indoiala ca e mai bine asa. Sunt mult mai frumoase noptile alea la terasa sau complicitatea pe care n-as mai simti-o daca as avea o relatie atat de prezenta in viata mea cu ei.
Mi se face dor cateodata de prietenii astia. Mai ales cand ei sunt departe si eu stau cu alta lume la terasa, privind o bere care pare a fi aceeasi in fiecare seara, jucandu-ma cu eticheta si dorindu-mi sa fiu in alta parte…
Cred ca sufar de ceea ce se cheama in mod popular melancolie blegoasa. Parca-mi mor neuronii. Debitez numai lucruri deprimante sau melancolice. Poate-mi trece la mare, in compania celei mai bune prietene a omului: berea.
