In acest moment am nevoie de: un ceai cald, o patura pe genunchi, o aspirina si un paracetamol, niste servetele, o ciocolata, un sitcom bun, niste Nick Cave pentru depresie, multe telefoane de la oameni ingrijorati ca am racit, vai, ce ingrozitor, cum o sa poti trece peste asta, ah da, mai am nevoie de o veste buna cum ar fi ca profu’ de doctrine s-a decis sa ne treaca pe toti restantierii fara sa venim la examen.
Leacul pentru the common cold este cea mai mare enigma, nu-i asa? Si ce ma mira mai tare e ca imediat cum imi curge putin nasul incep sa am cele mai depresive ganduri. Ascult incontinuu albumul “And no more shall we part”, citesc versurile, trag de nas si ma deprim. Ia sa ma dau pe nitel Amorphis, ca nu-i a buna starea asta.
Ieri, cand imi suflam resemnata nasul intr-un taxi si exclamam “O sa-mi cada nasul!”, taximetristul a dat dovada de mult optimism si bunavointa fata de un om bolnav, zicandu-mi “Lasati, ca gasiti altul cazut pe jos”.
Tot ieri, am vazut “The Night of the Hunter”,un film noir de prin 1955 cu Robert Mitchum, care in ciuda faptului ca mi s-a parut extrem de ciudat, mi-a si placut si m-am mai gandit la el dupa aceea, ceea ce e mare lucru. De ce ciudat? Atmosfera era una extrem de dark, imagini-simbol foarte puternice, lumina era de asemenea foarte, foarte bine utilizata, muzica era foarte bine aleasa – rar se intampla ca toate elementele unui film sa fie atat de unite pentru a crea o impresie asa puternica. Daca va plac filmele noir, it’s a must.
Of, cred ca cel mai mult am nevoie de servetele…
