Uimitor cum ies unii oameni din viata ta. Tocmai aceia pe care ii vedeai, la un moment dat, ca fiind cei mai importanti, cei alaturi de care ai trait vremuri frumoase, alaturi de care ai cantat cantece de care ati promis ca nu veti uita la chefuri la care erati atat de wasted incat acum te miri cum de mai stateati pe picioare, carora le-ai impartasit cele mai importante secrete si care au facut, poate, acelasi lucru.
E un soi de nastere inversa a unei prietenii.
Uimitor cum trec anii, intrati la facultate, va vedeti din ce in ce mai rar pana cand ajungeti undeva la o intalnire pe an, si aia din intamplare intr-un club in care cantai cantece cu alti oameni care sunt acum importanti pentru tine. Si nu ies din viata ta ca asa vrei tu, ca asa vor ei sau ca va certati cu tipete si farfurii sparte, ci pur si simplu ies, tiptil, cat mai tacut, fara sa ridice macar un fir de praf, dar cu o mie de intrebari nerostite.
In momentele mele de maxim optimism am jurat ca n-o sa mai las unele persoane sa plece asa miseleste din viata mea. Dar, nu-i asa, nu depinde numai de mine. Si nici nu e vorba de mine, in cele mai multe dintre cazuri. Doar ca… pana si cei mai buni prieteni pot alege, constient sau nu, sa plece de langa tine.
Si asa si visele pe care voi doi le aveati, in mare parte naive si datorate varstei, insa asta nu face ca plecarea lor sa fie mai putin trista. Iar plecarea asta nu trebuie neaparat sa aiba un pasaport, poate sa se petreaca pur si simplu.
O sa-mi fie dor, tare dor. De fapt, mi-a fost dor inca de cand am realizat ca, vorba ceea, “nu mai e cum era”. Acum insa o sa-mi fie si mai dor, dracu’ sa stie de ce, poate pentru ca sunt fata si pentru ca e toamna, sau poate pentru ca pur si simplu.
foarte complicat exprimat, dar sper ca intelegi ce vreau sa spun..