Uneori cred ca sunt cea mai instabila persoana din lume. In afara de, bineinteles, cei care chiar au probleme mentale.
Azi iar m-a lovit un soi de depresie. Cum e nor afara, cum imi tai venele pe lung. Of. Cel mai tragic e ca rad de mine si in acelasi timp ma iau si in serios, adica imi “celebrez” usoara depresie si o aduc la rang de arta.
Tristetea e la moda, ask the emo kids. Insa in cazul meu, se recomanda o cura serioasa de chestii de facut, de stres si de expresii gen “nu mai am timp!”, ca sa nu ma mai gandesc prea mult si sa nu ma mai apuce melancoliile blegoase.
Cel mai greu e cand in situatii ca astea de mai sus ma apuca curatenia (vezi mai jos) si dau de diverse insemnari pe spatele unor caiete, pe servetele sau hartii mototolite, de acum cativa ani chiar, si imi dau seama ca la originea starilor astora si schimbarilor mele de temeperament stau chiar eu. Si nimeni altcineva. Lumea e vinovata numai pentru ca intersecteaza cu sfera mea de nebunie.
Desi acum ceva timp scriam exact asa: Lumea asta se va duce dracului fara vreun ajutor substantial din partea cuiva anume. Fatalismul asta cred ca-si are locul in alta parte. Deocamdata, inchisa in camera asta unde miroase a calculator si lene, nu prea gasesc rostul galcevilor cu lumea. Sunt mult prea preocupata de mine azi. Maine sigur va fi altfel, considerand ca deja nu mai sunt foarte stabila.
Stiti ce? E de o mie de ori mai bine asa. Nu ai cum sa te plictisesti cand nu stii la ce sa te astepti de la tine.
acum imi ‘hranesc’ starea ciudata cu un film mai ciudat.
