Ma uit la degetele mele cum alearga pe taste si ma distrag, mi se pare ca am cu adevarat o ocupatie si incerc sa nu ma mai gandesc.
Urasc doctorii care iau spaga si te trateaza cu spatele, urasc nimicnicia de care dau dovada si nu mi-era dor sa imi aduc aminte de asta.
Si pe de alta parte ma mir cu de cele mai multe ori toate visurile dupa care alergam o viata intreaga pot sa dispara sau sa se indeparteze ironic.
Si multi dintre noi nu vor marea cu sarea, vor doar… putina liniste, o viata normala, sa poti sa stai dupa ce o viata intreaga ai muncit. Nimic in plus.
Si e greu sa te detasezi de toate astea; sau cel putin mie mi-e greu.
Numai eu ma pot intelege cu adevarat si imbarbata cel mai bine in consecinta; nu e un repros, e un adevar pe care trebuie sa-l vad scris undeva ca sa incep sa cred in el si sa “take it from here”.
E frumos insa ca nu numai eu incerc sa fac asta si ma simt bine macar din punctul asta de vedere.
Si poate intr-o zi n-o sa mai vorbesc atat de cifrat si de melancolic, poate ca o sa vorbesc ca despre o poveste care a trecut si s-a sfarsit cu bine.
