A sunkissed world

In lumea asta sunt doua tipuri de oameni: aia care au o relatie si aia care n-o au.

Daca n-ai, e rau. Pai de ce n-ai? Nu esti suficient de frumos/destept/interesant/atragator, n-ai nimic de oferit, nimic ce-ar putea sa vrea cineva? Toate sentimentele astea de vinovatie si frustrare provin din modelul familiei clasice, nucleare, care domina lumea asta, de care dam la fiecare pas si cu care suntem atat de obisnuiti incat, oricat de tineri si emancipati am fi, in final tot la asa ceva tindem. Stiti, voi, cineva alaturi de care sa imbatranesti, sa va cresteti nepotii… Si daca n-ai pe nimeni, sentimentul ca nu vei avea nici asa ceva devine din ce in ce mai acut.

Si cautam si cautam si ne intalnim cu cei mai nepotriviti oameni sau cu cei mai potriviti oameni care insa nu ne vad pe noi ca cei mai potriviti si ne frang inima. Inca de la gradinita, de la primul pupic pe obraz, suntem preocupati sa fim placuti de sexul opus. Trebuie sa ma placa, trebuie, chiar daca eu nu o sa-l plac la fel.

Nu e usor in lumea asta a intalnirilor. Cu atat mai mult dupa ce treci de liceu. Atunci nu e prea serios nimic, nu? Ca doar nu se mai formeaza o familie la 16 ani ca pe vremuri, nu-l iei/o iei si aia e, sunteti impreuna pe viata. Dupa 18, 19 ani, incepi sa-ti pui intrebari. Si devine din ce in ce mai greu. Credeti-ma ca mintea umana este extrem, extrem de capabila sa creeze cel putin 4 scenarii diferite cu oamenii pe care-i intalnesti, dintre care 3 sunt dezastruoase. Si cum discutam astazi deasupra unui pui mort (KFC, da stiu ca am zis ca nu mai mananc acolo…), cand o situatie este definita ca reala, ea devine reala prin consecintele ei. Daca tu crezi ca are ceva ascuns si te va parasi, intr-un final o va face. Noi facem ca lucrurile sa se intample, rele sau bune. Cu toate astea, nu suntem niciodata noi de vina ca ala e dobitoc/aia e o curva.

E greu si pentru fete (mai ales, oh, doamne…) si pentru baieti, sunt sigura. Atunci cand cauti mai mult decat casual sex, e destul de greu sa inveti sa descifrezi semnale, sa creezi momente, sa cauti artificii, sa inveti sa ai incredere in cineva… dar pana inveti tu astea de multe ori se duce dracului treaba.

Eventual, din alea 4 variante se poate produce si una fericita, dar greu si cu chin. Poate daca n-ar mai fi atat de supraevaluate “agatarile” ar fi mai usor. Dar teama de a fi respins, de a nu fi placut, e una extrem de adanc infipta in psihicul unui om si de aici incolo totul e oarecum fortat. N-are cum sa fie simplu si frumos daca te tot intrebi “dar daca…?”.

Bun. Daca ai o relatie, chiar una mai lunga, iar nu e bine. De ce o ai? Nu te simti limitat? Nu e tragic sa nu-ti traiesti viata, asa cum mi-a zis mie cineva azi? Viata intr-o relatie, la varsta asta, desi “vanata” si dorita de multi, pentru unii echivaleaza cu anihilarea eului. Cu pierderea partilor distractive din viata.

Brusc, sa iesi la agatat nu mai e groaznic si teribil, nu-ti mai da fiori pe sira spinarii, devine ceva  “fun” si e atat de trist ca tu, intr-o relatie, nu mai ai cum sa faci asta. Se zice ca te plafonezi. Ca te reduci. Si daca esti cu cineva gelos, iar nu e bine. Ca nu are incredere in tine. Ca nu v-ati cimentat relatia inca suficient. Daca nu e gelos, alta tragedie. Cum sa nu fie gelos? Nu te apreciaza? Nu stie pe cine are acasa? Cum sa nu fie gelos, inseamna ca are ceva de ascuns, evident!

Asa, posibilitatea acelei familii nucleare dupa care aspira toti, pe masura ce se apropie, devine un cosmar. Cum sa stai cu omul ala toata viata? Devii brusc constient – sau cei din jurul tau devin constienti si tin sa ti-o spuna si tie – de “potentialele” relatii pe care le pierzi. Uite, ala/aia din autobuz are un farmec aparte pe care eu n-o sa-l mai cunosc. O sa stau cu aceeasi persoana si cu aceleasi farmece toata viata. Bummer. Sunt cu atat mai evidente lucrurile si persoanele pe care n-o sa poti sa le faci sau cunosti mai indeaproape.

Iar daca esti intr-o relatie si nu esti sigur de viitorul ei, iti spui mereu “nu stiu, sa vedem daca o sa mai fim impreuna de Craciun”, iarasi e o tragedie. la ce bun sa mai ai o relatie in care nu crezi, la ce bun sa te mai amagesti, la ce bun totul daca atunci cand vezi pe cineva in autobuz care-ti place risti totul si te duci la el/ea?

Multe semne de intrebare. Da’ ce te faci cand te indragostesti? La nebunie? Cand dintr-o data te vezi langa omul ala toata viata, fara sa te mai gandesti la familie si la draci si la laci, pur si simplu te vezi langa el mereu si mereu, stii ca el sau ea este “the one”, nu “the one” care spune societatea sau Biblia sau Coranul ca ar trebui sa fie ci “the one” care stii tu ca ar trebui sa fie si iata ca anii trec si sunteti la fel de uniti ca si in prima zi? Va spun eu ca nu va mai pasa de ceilalti si de intrebarile lor existentiale. Incepi sa vezi si sa gandesti si sa construiesti totul altfel si viata pare mult mai simpla. Si in cele mai multe privinte chiar este.

Ma gandesc de multe ori ca daca n-aveam relatia asta eram vai de capul meu. Pentru ca oricum tind sa complic lucrurile, viata mea ar fi fost un iad in “the dating world”. Insa abia acum imi dau seama ce simplu e totul si ce repede s-ar lega lucrurile daca oamenii n-ar mai fi atat de preocupati sa placa, sa impresioneze. Doar sa joace totul cu cartile pe fata. Nu cred ca se pierde din farmecul jocului, pentru ca te poti juca si altfel. Si nici din farmecul vanatorii, vanatoare poate sa fie si cand stiti ce vreti nu neaparat unul de la altul, macar fiecare de la sine insusi.

In adancurile noastre, oricat de cinice si ironice, toti cautam afectiune si apropiere. Romantica sau nu. Sentimentul ala ca cineva tine la tine. Asta ne face vulnerabili. Dar asta face si ca totul sa fie asa de frumos. Da, nu e obligatoriu ca o relatie sa-ti raspunda la toate problemele existentiale, sa te faca mai frumos, mai destept, mai bun, sa te faca sa nu mai doresti pe nimeni niciodata, sa te faca sa nu mai ai ochi sau sa te faca cel mai romantic om de pe planeta (de multe ori se intampla exact invers). Dar trebuie sa te faca sa te simti iubit si apreciat. Dupa asta, toate vin de la sine, si slava domnului ca nu vin toate la fel de standardizate si ca nu exista vreo relatie la fel sau solutii la aceleasi probleme ca altfel ar ramane psihologii fara clienti si revistele glossy fara cititoare.