Ma trezesc uneori in dimineti ciudate, cu o pofta incredibila de cafea la ibric, de draperii groase, de sosete de lana si de poezie.
Nu prea citesc poezie pentru ca inca nu am descoperit ceea ce ma face sa vibrez si pentru ca sunt undeva la mijloc, intre clasic si modern si nu prea multi poeti sunt pe placul meu.
Insa nu despre poezia asta vreau eu sa scriu.
Ci despre poezia din jur, despre senzatia aceea ca totul are rima si ritm si masura, ca totul este in perfecta armonie, plin de semnificatii, nici una mai putin buna decat alta, ca nu trebuie sa deschidem un manual de analiza literara ca sa o putem intelege. Ca atunci cand te trezesti dimineata si ai si cafea la ibric si sosete de lana si draperii groase, numai ca pe dinauntru.
Si cand nimic nu se pune intre tine si nevoia de vers, de cuvant, de senzatia ca se potriveste totul ca un puzzle gigant, chiar daca nu totul rimeaza perfect.
Si cand trotuarul e un iamb si pomul e un troheu si cerul e o vocala si un nor poate sa fie o licenta poetica.
Si cand stii ca fiecare om isi scrie propria lui ars poetica, chiar daca n-o va respecta intru totul.
