Cand?

Posted: February 4th, 2007 | Author: | Filed under: If only | No Comments »

Cand stii cum sa renunti? oare stii cu adevarat cand vine ziua aia? Sau recunosti numai din cauza unui fel de conformism social ca nu mai poti?

Cand ajungi sa zici ca nu-ti mai poti intinde plapuma mai mult decat se poate intinde? Cand te opresti din a fi mandru? Te opresti vreodata?

Ma gandesc la persoane din viata mea, mai cu seama la doua, pe care acum incep sa le inteleg si ma mir cum de doar cativa ani te ajuta atat de mult sa pricepi lucruri care inainte ti se pareau de neinteles. Nu sunt anii de vina totusi, e de vina tot ce-am strans si cum relationeaza experientele astea astfel incat sa valorizez acum ceea ce inainte nu intelegeam.

Tata era genul de om care considera ca mai bine regreti ca ai incercat decat sa regreti ca n-ai incercat. Cu toate astea, era destul de precaut. Cred acum ca era precaut pentru ca descoperise ca oamenii nu sunt fiinte tare placute si nu au intotdeauna intentii bune. Asta te face sa nu mai fii atat de idealist. Insa mai cred ca nu a incetat niciodata cu adevarat sa aiba incredere in ei. Notiunea de “limita” nu era legata de sine ca persoana ci de ceilalti. Ei erau limita insa el mai spera ca unii sunt un pas inainte si nu semnul de Stop. Mare parte din ceea ce stiu, ce nu stiu si ce incerc sa aflu incepe sa ia acelasi drum. De aceea imi e greu sa-mi recunosc mie limitele. Nu mai e nimeni sa mi le arate, nimeni care sa mi le stie mai bine. Daca eram baiat, eram “my father’s son”. Asa, fata tatii are o conotatie oarecum draguta si induiosatoare care nu se aplica in situatia asta. Si mi se pare ciudat si foarte greu ca inca mai pun cap la cap puzzle-ul De una singura si sub o lumina tare difuza.

Pe de alta parte, o alta persoana la care nu stiu de ce ma gandesc acum era un mare fan al provocarilor. Sa incerci, sa nu te temi – si toate din simpla curiozitate de a vedea pana unde poti sa ajungi. Sa nu fii speriat, sau daca esti sa te prefaci ca nu esti. Sa-ti intinzi la maxim forta. Cu toate astea, paradoxal, a ramas pe loc de cativa ani incoace. A ales comoditatea si mediocritatea. Si nu cred ca e un semn de intelepciune. Lui nu pot decat sa-i multumesc pentru ca m-a facut si pe mine sa ma intreb. As fi ajuns acolo o data si o data dar cu ajutorul lui am facut-o mai repede.

Azi ma intreb aceste lucruri pentru ca imi dau seama ca ori de cate ori am ajuns sa spun ca nu mai pot eventual am putut. Si ma intreb daca este sanatos sa cauti mereu si mereu lucrul care te va opri. La fel cum ma intreb daca intr-adevar exista o situatie in care sa nu mai poti si gata. Insa stiu ca voi termina de scris acest post si o voi lua de la cap cu o cautare pe care inca nu stiu de ce o perpetuez.



Leave a Reply