Despre curaj

Posted: September 24th, 2007 | Author: | Filed under: Eu cu mine | No Comments »

Mi-a zis o data un om frumos intr-un loc frumos ca sunt legata de trecut, ca il respect si ca voi sti mereu ce-i datorez.

Intre timp am discutat cu alti oameni frumosi in alt loc frumos despre asta si am avut brusc revelatia ca imi respect trecutul si inaintasii pentru faptul ca sunt caracterizati de curaj, de forta de a fi altfel, de taria de a o lua de la capat. Istoria familiei mele, mai ales din partea tatalui, este plina de povesti care ar putea cu usurinta sa devina romane. Fiecare persoana al carui sange curge prin venele mele a stiut cand sa treaca mai departe si cum sa treaca mai departe, a stiut sa aiba atitudine si bun-simt, a stiut sa incerce. Cum sa nu fii mandru de un asemenea trecut?

Suntem din fericire o familie care scrie. Asa s-au pastrat multe fapte si evenimente pe care altfel nu le-as fi aflat. Am gasit mai demult o scrisoare adresata bunicii mele la o aniversare si scrisa de fratele ei. Din ea am mai umplut niste paranteze despre trecutul familiei mele, am mai umplut niste goluri pe care le simteam in mine, m-am mai lamurit in legatura cu unele sentimente si trairi pe care nu stiam unde sa le pun. Pentru ca eu, exact asa cum mi s-a zis,imi iubesc si respect trecutul si cred sincer in trairi genetice care se transmit, in doruri si sentimente inexplicabile care raman cumva in familie. De aceea, imi place la nebunie sa mai gasesc cate o piesa din trecutul meu.

In scrisoare am aflat ca strabunicul meu, Ilie Pastina, venise din Fagaras, din Porumbacul Jos, urmand ca la 11 ani sa plece la Blaj si sa urmeze liceul la Brasov, unde a fost coleg cu Lucian Blaga. De altfel, a si plecat impreuna cu mai multi colegi printre care si Lucian Blaga la Academia Teologica Andreiana din Sibiu. Este hirotonisit preot in 1914, ocazie cu care o cunoaste pe strabunica mea, Lucretia Curta, care era fata preotului din comuna Bundorf, azi Bunesti, pe langa Sighisoara. Familia Curta provenea din Apuseni, tragandu-se dintr-un capitan din oastea lui Avram Iancu. In aceasta parte a povestirii am aflat ca strabunica mea mai avea trei frati si patru surori, una dintre ele numindu-se Silvia (ceea ce mi-a produs o mare satisfactie pentru ca n-as fi vrut ca numele meu sa fie o intamplare). Strabunica mea studiase la Belgrad. Era o fire indrazneata si avea probleme cu politia maghiara, pentru ca umbla imbracata in costum national si lua parte la intrunirile dedicate unirii Ardealului la patria-mama.

Din acesti parinti s-a nascut bunica mea. Ea a copilarit la Crit, langa Bundorf, iar adolescenta si-a petrecut-o la Valcele, intr-o locuinta care, ani mai tarziu, a fost nationalizata (a doua casa de care au fost lipsiti abuziv bunicii mei) si pentru care inca mai avem de tras prin tribunale. A studiat o vreme la Brasov, dar din cauza unei perioade mai negre din punct de vedere financiar s-a transferat la Sibiu. In perioada imediat urmatoare il intalneste pe bunicul meu, un om pe care o sa regret intotdeauna ca nu am apucat sa-l cunosc si pe care doar l-am intrevazut din povesti si din tata, alaturi de care decide sa inceapa o viata noua in orasul unde eventual am aparut si eu pe lume, Pitesti.

Si asta e doar o parte a istoriei familiei mele, mai mult istoria bunicii mele, dar stiu ca si din partea bunicului meu si din partea mamei am ce sa spun; ca sa nu mai zic nimic de extraordinara poveste a parintilor mei. Istorie care e plina de curaj. Daca unii oameni din povestea asta care este si a mea – strabunici, bunici, mama si tata mai ales – nu ar fi avut curaj si nu ar fi facut lucrurile asa cum le-au facut, daca nu ar fi avut forta sa lupte impotriva unor lucruri cu care altii nu ar fi luptat, daca nu ar fi avut o viziune foarte clara a frumusetii care se ascunde in spatele sacrificiilor, e clar ca povestea asta n-ar mai fi scrisa.

Si cu atat mai mult imi dau seama ce mandra sunt de oamenii astia frumosi, nebuni, curajosi, ce mult ii admir si ce norocoasa sunt ca trebuie sa respect un standard asa inalt.



Leave a Reply