In sila si lene m-am deplasat ieri spre scoala. Cu toata nostalgia terminarii ei, a scolii, ieri chiar n-avem chef de amfiteatru si curs sau mai stiu eu ce. Dar cum Doamna Intamplare Cu Sens sta frumos dupa colt si asteapta momentul propice, bine-am facut ca m-am dus.
Ca sa aflu si eu ce intuiam de mult dar era nevoie sa le aud pe un ton didactic. Anume ca, doar pentru ca unii oameni au scris niste carti, nu inseamna ca sunt mai inteligenti decat noi sau ca gandesc mai bine anumite probleme. Nu intru in detalii sau polemici, o las asa, simplissimo. Pen’ca asa e, pana la urma. La fel de adevarat este si ca de cele mai multe ori oamenii se lasa dominati de carti in loc sa incerce sa le stapaneasca in vreun fel; daca vreti, pana la urma e vorba de nevoia de a pune la indoiala tot pentru a progresa. Intr-un fel Popperian, mai mult sau mai putin.
Mi-am adus aminte de o dimineata de primavara cand acelasi profesor mi-a prezis un viitor stralucit in domeniul punerii la indoiala a orice. Si e drept, n-a fost rau sa fac asta. Dar nici bine, pe de o parte. Imi lipseste inca acea putere, care incep ca cred ca vine nu neaparat cu varsta, cat cu experientele, de a sti unde sa ma opresc cu pusul la indoiala si unde trag linia dincolo de care imi fac rau chiar mie.
Daca doar prin depasirea acelei limite reusim progresul dincolo de orice imaginatie… si aici ma opresc pentru ca am idei care vin in contradictoriu si sunt convinsa ca ambele sunt adevarate.
