A sunkissed world

Stii senzatia aia cand astepti ceva de atat de mult timp ca deja te obisnuisesi cu ideea, deloc placuta dar din ce in ce mai palpabila, ca nu o sa mai vina nicicand? Ceva, orice, un rezultat, o persoana, un drum, un bilet… nu conteaza.

Trecea timpul si trecea, te tineai strans, cu pumnii inclestati si o incrancenare pe care nu credeai ca o ai de fragmentelele alea de amintire, de miros, de gand. Le presarai cu grija, fara sa-ti dai seama, pe drum, prin vise, prin fiecare persoana, mereu asteptand clipa. Clipa. Clipa pe care ai croit-o atat de frumos in minte incat fugeai de ea in realitatea de beton de frica sa nu fie la fel de frumoasa si moale si bucalata.

Aproape ca ai o lume paralela cand astepti ceva ce-ti doresti mult. Aproape ca nu mai ai loc in lumea asta in care ceilalti n-au cum sa priceapa cum traiesti tu zi de zi, proaspat trezit in asternuturi ce miros a asteptare, brutal, de un ceas mic si rau care te trage in tot ceea ce nu vrei sa fii tras. Iti duci zilele anevoios cand astepti, indiferent ce astepti, de parca fiecare e doar o alta piesa dintr-un puzzle cu care te-ai trezit in prag. Ai un nod in gat, in stomac, in creier, pierzi privirea si ratiunea in fiecare dimineata noua.

Indiferent ce astepti, vine ziua cand cumva se termina. Chiar daca dupa ziua aia incepe alta asteptare. Si clipa aceea… cand simti ca se apropie, iti transpira palmele si te bucuri, e drept, desi in acelasi timp te-ai intoarce pe calcaie si ai lua-o la fuga cu o viteza demna de un strut. Dracu sa stie ce mutatii sunt in creierul asta pricajit al nostru capabil de atat de multe, dar incapabil de a se desparti de o asteptare si de un dor.

Mie-mi place la culme sa astept. Uneori astept fara sa vreau, fara sa-mi dau seama. Alteori traiesc ceva si stiu ca o sa astept din nou. De cele mai multe ori, astept inchiderile unui cerc in care m-am trezit. Si-mi place si sa-mi fie dor. Oho, ce-mi place. Inseamna ca am trait ceva ce merita sa mai vreau.

Dar imi place si clipa aia. Pentru ca, daca te lasi, te ia atat de frumos pe sus, iti redefineste timpul si gandurile si miscarile intr-un mod atat de firesc si de personal. Si incerc sa nu mai fug de ea, sa nu mai dau vina pe presentimente pe care poate nu le am, doar le invoc, sa primesc ziua aia cu usa larg deschisa si cu tot ce aduce ea, bun ori rau, cu gust dulce sau amar. Si sa invat ceva din ea, s-o las sa ma schimbe asa cum si eu am schimbat-o pe ea cu asteptarile mele.