Uneori imi doresc sa am o corabie pe care sa ma sui si, fluturand o batista, sa spun “so long” in timp ce corabia aia pleaca naiba stie pe unde, brazdand marea si parand foarte, dar foarte trista. Atat corabia, cat si eu, se intelege.
In schimb, ma sui de la o vreme mereu in tren cu acel “so long” pe buze, desi stiu c-o sa ma intorc, mai mereu. Numai ca m-am cam saturat sa ma sui in tren ca sa fug, naiba stie unde de fapt si de ce. Trenurile n-ar trebui sa-mi mai fie corabia aia trista si, oricum, sinele de tren nu sunt in niciun caz marea, nici macar joia.
Asa ca de data asta facem asa: ma duc acasa, sa fiu cu ai mei, sa ciocnesc oua, sa radem, sa glumim, sa Paste. Atat! Desi am un instinct foarte puternic care ma face sa vreau sa-mi pun fata de drama si sa ma indrept spre tren ca spre o sentinta, nu facem asa, nu-nu-nu. Ne gandim la bucurii, oua rosii, cozonac, pasca, drob (facut din carne de pui ca nu-mi place mielul dar trecem peste), viorele, surcele.
Ceea ce va urez si voua. Fara drame. Fara corabii. Doar cu primavara in sacosa si weekendul de sarbatoare.
Ma intorc pentru urmatorul tren. Dar ala e alt tren, alt tren de mare, alta poveste.