Si scrii si stai si stai si scrii si cand nu-ti convine tragi vara de un picior. Deja e cald si miroase a oras pustiu la pranz. Nu-i nimic, poate cafeaua fierbinte o sa aiba un gust mai bun dimineata.
Draperiile mele albastre sunt prea scurte si lasa lumina indaratnica in camera, de parca stie ea ceva ce eu nu stiu. Ma plictisesc o data la doua ore si nu-mi ajunge timpul o data la 3. Seara reusesc sa ma adun si sa-mi fie bine. Noaptea ma leg bine cu sfoara ca sa nu ma pierd. Dimineata vine si ma imprastie ca pe un sac cu fulgi. Obosesti sa te tot aduni si nu-ti mai ramane energie sa-i aduni pe altii. Sacul ramane gol si tu ramai plin de anticipatie. Ca doar o sa vina si ziua aia… Nu mai stii exact de ce vrei sa vina, dar stii ca va veni.
E un mai cu iz de “trebuie”. Nu-mi place in mod deosebit. Si nu ma pot porni sa gandesc in directia acelui “trebuie”. E un mai de la care ma asteptam la ceva si-am primit altceva. E bun, daca ma face sa zambesc dimineata, insa ma gandesc cat de tare o sa ma doara cand ma voi trezi, asa imprastiata cum sunt dimineata, si ma voi strange in constientizarea pierderii. Pentru ca stiu, simt, e undeva in aer o renuntare trista, fara legatura cu binele meu de acum, fara legatura cu… nimic. Doar cu un alt fel de “trebuie”. Ca si astea sunt in ordinea lor.
Nu-mi place sa traiesc dupa “trebuie”. Cu toate astea o fac destul de bine.
Ma intorc la cafea, la croit, la “trebuie”, la modele culturale europene, la goluri, la doruri. Astept seara sa ma adune. Astept o furtuna de vara. Astept un zambet.
