Ce nu intelegi. Poate parea ca am chef, ca zambesc, ca sunt amabila, ca dau bani la cersetori, ca fac cinste c-o bere, ca ma imbrac colorat, ca spun bancuri, ca sunt amuzanta, ca sunt plina de spirit, ca te sarut de la revedere, ca te iau in brate fara motiv.
Dar sub tonele astea de tencuiala n-am chef. Nu ma arat in toata uratenia mea nu din falsitate, ci din comoditate. Pentru ca nu vreau sa ma intrebe nimeni de ce n-am chef, de ce sunt cu susul in jos, n-am chef de curiozitatea lor peste depresia mea ca nu da bine, coloristic vorbind.
N-am chef azi nici cat gri, negru sau albastru sub unghie, putin ma doare de praful din jurul meu, de zambetele strambe ale celor care fac ca mine, diferenta fiind ca ei o fac constant, atat de des incat nu mai stiu sa fie altfel, de claxoane, de proiectul ala, de examenul celalalt, de micimea din jur, de orasul asta care ma strange, de orasul ala care ma asteapta, nu mai am chef sa incep, sa termin, sa stau pe loc.
Pur si simplu… n-am chef. Apatie, dom’le. Mi-o leg de gat, ii fac fundita si stau asa… Ca o omida pe o frunza mancata pe jumatate. Ori vine ploaia si ma arunca in alta parte, ori imi revine cheful si pofta de a manca frunza aia.
Oh my heart, oh my heart, come on break me in two…
