A sunkissed world

Mi-e foarte dor de cafeaua lui Ovidiu. Am incercat sa inchid ochii si in loc de cana cu leul cataleptic sa simt in mana dreapta paharul de polistiren expandat, in loc de blocul cenusiu de vizavi sa vad un pescarus glumind cu marea, in loc de papucii de casa pufosi furati de la colega mea de apartament sa simt nisipul aspru si dojenitor, in loc de modul meu parfumat de a sta pe loc sa simt fuga unui cal salbatic.. Nicicand insa n-am sa reusesc sa fac asta. Unele lucruri se intampla doar acolo unde le e locul si doar asa cum trebuie.

Si daca tot am obiceiul sa fac lucrurile de doua ori pana cand imi ies, pentru ca soarta face cateodata misto, de ce n-am oare norocul sa fac lucrurile de doua ori acolo unde chiar vreau sa le fac?

Stiu ca e o intrebare stupida si-mi cunosc raspunsul inca dinainte de a scrie. Exista ceva frumos in mare care ma ia prin surprindere in cele mai fantastice moduri. E felul meu de a trai intr-un basm.

(Cu alte cuvinte, da, imi dau si a doua licenta, s-au rezolvat problemele birocratice, manca-le-ar gaia la pranz.)