Mi-e teama de ceata, stie toata lumea. Insa ce te faci cand ceata aia metaforica se suie la tine in cap?
Parca nu am echilibru, ametesc pe interior – e o senzatie foarte nasoala si de nedescris. Am prea multe cuvinte si planuri in cap, uneori am o angoasa care nu ma lasa sa ma odihnesc ca lumea, alteori simt ca s-ar putea prabusi totul in jur, ca tot nu mi-ar pasa. Sunt obosita, o oboseala de alt soi. Imi amintesc viu oboselile mele datorate noptilor pierdute, oboselile de la prea mult invatat, oboselile depresive – si nu e nimic de genul asta. Da, rad, glumesc, dar perspectiva de a deveni cinica si cand nu e cazul si cu cine nu merita ma sperie foarte tare. Si-n plus, cat mai poti sa razi de tine fara ca asta sa-ti ridice niste semne de intrebare?
Ce fac ca sa fac ceva? Scriu. E la fel cu a manca inghetata cand te doare in gat. Pe unii ii ajuta, pe altii ii pune pe antibiotice. Eu vreau sa vad unde ajung, in parte pentru ca nu am ce face, asta e meseria mea pe care iau bani si meseria mea dintotdeauna, in parte pentru ca poate o sa ma ajute sa gasesc, printre cuvintele nepotrivite, si pe cele potrivite.
Cel mai mult mi-as dori sa nu mai fie ceata. E urat sa-ti fie clar tot, dar uneori e necesar. In plus, au inceput sa mi se abureasca ochelarii la metrou.
mie-mi place caldura, detest frigul