Abia astept sa ajung acasa, sa fie zapada si frig, ai mei sa-mi zambeasca, sa fiu copil, sa ma rasfat. Abia astept zilele alea din decembrie de trezit tarziu si de baut cafeaua la televizor, in timp ce afara ninge linistit. Abia astept sa uit putin de orasul asta si dramele lui in care ma atrage. Sa-mi fie totusi dor de el si mai ales de viata mea din el, sa ma gandesc in tihna la ce conteaza cu adevarat, sa mananc ciocolata, sa-mi scarpin cainele dupa urechi, sa-mi fie cald.
Asta vreau eu de la Mosu, ca tot sunt intrebata obsesiv. Partea buna e ca stiu ce o sa primesc anul asta si stiu ca o sa ma bucur oricum, chiar daca nu e supriza mare.
Ieri, cand veneam la munca, m-a lovit un gand: n-o sa mi se mai intample niciodata ca la scoala, cand, fara niciun chef, ajungeam acolo pentru a mi se spune ca nu se tin ore azi. No-no. Gata. Asa mi-am dat eu seama ca, daca nu ma apuc de master, I’m screwed. Pentru ca sentimentul ala ca ai castigat o zi e de nepretuit.
Cand se apropie luna decembrie, observ ca ma micsorez.
))
