Privesc putin incruntata in urma, la ceas de seara, cu foamea in glanda pentru ca toate chestiile de unde poti sa comanzi ceva sunt inchise azi si pentru ca nicio sarmalutza, cat de mica-mititica, nu mai intra, si-mi dau seama de-o treaba: de cea mai noua si buna chestie intamplata, patita sau traita de mine anul trecut n-am zis nimic, n-am dedicat paragrafe, n-am scris romane, nici poezii, n-am posturi lacrimogene sau alte chestii de genul pe care obisnuiam sa le fac cu mare pricepere.
Asta poate pentru ca acest ceva nou si minunat se incadreaza atat de bine in peisaj, incat nici nu-ti dai seama cand a aparut. Si e destul de greu sa te incadrezi in peisajul meu, mereu miscator si cu alte culori.
