Ma uit putin piezis la toti pustii cu tricouri cu che, cu piercing pe unde vrei si nu vrei, cu tinute fistichii, cu niste casti mari cat capul lor pe urechi. Si ii vad, peste cativa ani, tunsi si rasi, fara cercei, mancand pranzul la ikea si trudind la corporatie, cuminti, fara excese, fara nopti pierdute. Problema e nu ce aleg sa poarte pe ei, niciodata n-am avut o problema cu asta; problema e ca isi insusesc o atitudine de imprumut, care e misto si la moda, dar de care se simt depasiti atunci cand vine vorba sa aleaga intre asta si un trai decent si conformist.
Atat de putine revolte mai sunt autentice!…
Mi-e drag de cei pe care-i vad cum isi prind cu grija pleata si si-o asorteaza la costum, servieta si laptop, dar mi-e oarecum si mila de ei si incerc sa vad in ei pustiul vesel si incerc sa vad si ce s-a intamplat cu el. Pentru ca sunt in asa fel construita incat nu pot sa accept ca e un ideal pentru cineva sa fie corporatist.
A nu se intelege ca asta e un manifest pentru miserupism si neadaptare. Pur si simplu, e un gand fugar ce mi-a trecut azi prin cap cand am vazut un pusti de liceu incruntat, cu pleata in vant, pasind agale la metrou. Parea sa fie singurul care nu se grabea.
