Sa ne intelegem, uneori sunt foarte in urma cu filmele pe care altii le catalogheaza drept “de vazut”. Nu-s cine stie ce cinefila si de obicei dintr-un film imi amintesc sentimente, cantece, stari.
Aseara am vazut filmul din titlu, pentru ca zacea pe hard de prea mult timp, pentru ca il iubesc pe Bill Murray si mi-am promis ca o sa-i vad toate filmele si pentru ca aveam nevoie de Ceva care sa ma scoata din starea de luni. Asa ca mi-am desfacut o rodie (cu greu – cum dracului se decojeste corect fructul asta?) si am inceput sa ma uit.
Si tare bine am facut. Mi-era dor de Bill Murray si de fata lui de om atoatestiutor si obosit, de umorul de limbaj, de faze amuzante la care doar eu rad ca disperata, de muzica bun in filme exact atunci cand trebuie sa fie (David Bowie in portugheza? Yeah, dude) si de un final care a facut sa mi se ridice parul de pe maini si mi-a marit ochii si sufletul cu aproximativ 35%, ceea ce e mai mult decat puteam sa sper.
Nu vreau sa stric finalul pentru cei care nu l-au vazut, dar cand spune Steve “I wonder if he remembers me” am simtit cum imi curge prin mine tot intelesul acestui film.
In definitiv, cu totii vrem sa-si aminteasca cineva de noi. Chiar daca acel cineva a fost langa noi atat de putin, incat pare a fi doar o bataie de gene.
am o problema cu taiatul pe jumatate, cred ca sunt bolnava psihic, ma enerveaza cand face “craaack”. am gasit o metoda pe youtube, dar iti trebuie 15 minute, rabdare de fier si manusi chirurgicale 
) data viitoare mananc un mar, jur.