Cand am inceput sambata cu imaginea de mai sus, m-am linistit. Un val izbindu-se de tarm e cea mai buna terapie pentru orice. Un drum de nebuni pentru 40 de minute pe plaja, pe plaja pustie, printre scoici, cu ochii atintiti la marea cea mai albastra pe care am vazut-o vreodata. Pentru ca pot, pentru ca putem, pentru ca oamenii trebuie sa traiasca frumos si nebun, dupa cum au chef si pofta.
Mi s-a mai indeplinit o dorinta, in afara de marea din februarie: am citit, dupa mult timp, o carte tulburatoare, o carte minunat scrisa, o carte in care imaginile sunt atat de bine pictate, culorile atat de vii iar cuvintele atat de magice incat simti altfel dupa ce o termini. E vorba de “Bufnita oarba”, de Sadegh Hedayat, o carte plina de otrava, de imagini miscatoare, de o poveste care nu stii cum exact se intinde in spatiu si timp. Cuvintele sunt alese extraordinar si cu toate astea cartea da impresia de a fi scrisa in cateva minute, in timpul unui delir. E prima mea intalnire cu literatura iraniana si pe cuvant de nu am ramas impresionata, atata forta intr-o carte, atata nebunie, atatea alegorii… Minunat. Nu o pot compara cu nimic altceva, nu vreau s-o compar cu nimic altceva. Insa de la “Lupul de stepa” incoace nu mi s-a mai intamplat ca, imediat cand am terminat cartea, sa o reiau de la inceput.
Acum citesc o carte cumparata din intamplare, “Cele mai frumoase povestiri”, de Dino Buzzati. Eram in Carturesti si intindeam mana haotic pe raftul cel mai de sus, unde nu ajung. Nu voiam ceva anume, voiam o carte, oricare. Unul din baieti m-a vazut si mi-a dat cartea asta. Am zis s-o cumpar, era si singurul exemplar de pe raftul ala, de altfel. M-am gandit ca, poate, nu numai oamenii aleg cartile.
Acum e luni si nu-mi pasa. E ceva care m-a facut sa-mi iau puloverul gri care ma face sa ma simt ca o scolarita, sa ma simt bine cu mine, sa zambesc la zapada de dimineata; poate ca reinventarea functioneaza, la anumite ore.
Si mi-au vorbit despre ea foarte frumos.
