25 Feb, 2009
Despre iubiri si pierderi
Posted by: sunkissed In: Me, me, me!|There's something fishy in here...
Mie mi-e frica.
Mi-e frica sa iubesc. Mi se strange stomacul. Pentru ca de cate ori iubesc, pierd. Am pierdut un parinte, un iubit, un potential iubit, vreo doi prieteni. Am pierdut momente, inceputuri, realizari. Si m-au durut atat de tare incat n-am stiut cum sa mai fiu eu, inapoi. Asa ca am fost eu, altfel. De fiecare data cand am pierdut, ceva in mine s-a stricat, s-a alterat. Am adaugat la personalitatea mea mii de elemente daunatoare, scarboase, nasoale, defecte menite sa ma faca sa ma concentrez mai mult asupra mea, sa uit ca, de fapt, ma doare .
Si azi mi-aduc aminte, ca un fior rece de ploaie de iarna, ca atunci cand iubesc, inevitabil, ma transform in ceva urat, incet, incet. Mi-am adus aminte cand o atingere de mana pe spate m-a facut sa simt o greutate mare in inima, de parca, o data cu marturisirea unui sentiment in inima mea, ar veni si o marturisire a unei urateli.
Mi-e frica sa pierd, da. Mai ales cand stiu ca o sa pierd. Cu toate astea, nu ma infranez de la a trai, a simti si a iubi. Pentru ca sunt cel mai eu cand iubesc. Stiu asta si oamenii apropiati mie stiu si ei, si-mi iarta efuziunile sentimentale foarte dese.
Mi-e frica sa pierd, dar stiu ca trebuie, stiu ca invat mai mult din pierderi decat din orice. Cand l-am pierdut pe tata, mi-am adus aminte cat de mult imi iubesc familia. Cand mi-am pierdut iubitul cu care am fost impreuna 6 ani jumate, mi-am amintit ca trebuie sa traiesc si sa simt, ca mai am ochi in care sa ma pierd. Cand mi-am pierdut un potential iubit, mi-am amintit ca mai trebuie sa am si curaj, ca lucrurile nespuse la vremea lor raman nespuse, netraite si dor ca niste cutite. Cand mi-am pierdut prietenii, mi-am amintit ca am altii si ca pot sa am cati simt eu ca am nevoie.
Totusi, mi-e frica. Si ori de cate ori recunosc ca iubesc, in afara de fluturi si lucruri care imi fac sangele sa curga mai repede, simt venind spre mine toate lucrurile pe care le voi lasa sa ma urateasca, lucrurile urate care vin spre mine atunci cand pierd.
Si stiu ca n-are cum sa fie altfel si totusi ma zbat sa ies din starea asta constant.
