La pret de criza. Adica se plateste cu privirea, cu o atingere, cu un sarut. Si incepem ziua de vineri plutind pe deasupra noastra, cei care stam la biouri si tastam si innodam si deznodam, care stim sa stricam si stim sa reparam ce-am stricat, iar daca nu stim, invatam. Ne uitam cu dispret la cana goala de cafea, la zatul ramas acolo ca o amintire, ne uitam la vraful de hartii si la chestiile scrise in agenda – de cand dracului scriem chestii in agenda?!… Si dansam tango. Intr-o alta sfera.
Ce mai conteaza ca trece un weekend, ca vine altul. Un tango ramane cu tine pentru totdeauna. Si nici nu-ti trebuie prea mult. Doar putina concentrare, putina pasiune, putina incredere in cel sau cea cu care alegi sa dansezi tango.
Sunt o nepriceputa, habar n-am cum se danseaza tango. Dar pot sa-mi imaginez. Mai trebuie sa-mi folosesc imaginatia si la ceva bun din cand in cand, altfel se ofileste si se innegreste.
Vineri, Tango. Maine cine stie ce mai dansam…
