Oamenii isi construiesc cu migala oglinzi peste tot. Le place sa se vada, sa se admire. Sa-si indrepte suvita rebela, sa nu aiba vreun defect, sa fie perfect asortati. Vitrinele de magazine pline devin oglinzi, geamurile de la banci, asemenea, geamurile de la masini, nu mai zic. Ne holbam in ele de parca dracu stie ce ne asteptam sa gasim, un alt cap pe trunchi sau un alt trunchi sub cap. Acasa, turbam daca n-avem oglinda, pai da, cum, sa nu te vezi dimineata? Daca, doamne-fereste, uiti cum arati? Cum ai putea sa mai spui cine esti, daca nu-ti vezi sprancenele, cuminti, acolo unde le stiai, nasul fix in mijlocul fetei, ochii mijiti, ca doar te uiti cu atentie, si gura stramba intr-un zambet social. Cu totii zambim in oglinzi. Sa fim placuti.
Si unde mai fugim de noi daca ne punem oglinzi peste tot? Cum sa mai fim sanatosi daca niciodata nu uitam cum aratam? Daca, atunci cand privim in ochii altcuiva, nu-l vedem pe el, ci imaginea noastra rasturnata?
