Nu-mi mai arde de aproape nimic. E depresia de 5 dupa-amiaza, regulamentara. Depresia regulamentara de martie. Maine e ziua in care-mi amintesc ce n-am si ma usuca treaba asta ca pe un amarat de copac prins intr-un mare incendiu. Multe chestii m-au facut sa-mi fie frica, sila, dor, mila, multe chestii mi-au amintit ca sunt om, ca sunt fiica, ca sunt lipsita de ceva care m-ar fi facut intreaga.
Iar eu maine trebuie sa zambesc si sa ma prefac ca am un adapost pe timp de furtuna, cand toate cartile mele s-au daramat din forma in carele pusesem, cu grija. Maine, in sufletul meu, sunt copil. Maine e doar ziua oficiala in care eu ma simt la fel ca in toate celelalte zile.
Nu stiu, sentimentul meu de neputinta e atat de mare, ca ma umple. Si cand esti plin de neputinta, nu poti sa mergi drept. M-am straduit sa merg drept mai alaltaieri pe strazile unui oras unde am cunoscut o fericire si o stare de siguranta asa cum probabil ca n-o sa mai am in toata viata mea, acelasi oras unde mi s-au spart toate visele. Cred ca, fizic, am mers drept. In realitate, eram ingreunata de pasii mei de copil fericit. Pe dinauntru, am ditamai cocoasa.
Asta dupa ce m-am straduit atata vreme, dupa fiecare „realizare”, sa ma conving ca e totul ok. Dar eu una imi pot spune orice, pot sa ma conving de orice; nu de cuvintele mele am nevoie.
Mi-e greu si nu vreau sa spun asta nimanui, asa ca o spun aici. Ce mai conteaza… Nu ma mai pot adresa tie. Nici macar ca exercitiu de sinceritate. Nu in cuvintele in care vorbesc oamenii, in niciun caz.
cu starile mele stau mai prost
