Spatiul dintre peron si metrou

Posted: March 31st, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | No Comments »

As fi vrut sa-mi spuna cineva – nu, sa ma anunte cineva cu un banner mare, mare de tot, ca fiecare dimineata care incepe dupa ora 12 trebuie pretuita si adorata, nu injurata ca „vaaaai, am dormit prea mult”.

Azi m-a apucat iar panica la metrou si m-am trezit ca ma gandesc la luna august. Acel august despre care n-am sa pot niciodata sa explic cuiva cum se simte pentru mine. Fiecare august, dupa Acela, a luat chipul si asemanarea lui, iar asta nu poate decat sa ma bucure, pentru ca inseamna ca n-o sa-l uit nicicand.

Si mi-am amintit ca augustul trecut m-am simtit libera. Atat de libera, incat am devenit egoista si nici pana azi nu mi-am revenit. Sunt constienta de legaturile taiate, de altele ciuntite, de dialoguri in miez de noapte lungi cat o poveste a lui Sadoveanu reduse la telegrame, de oamenii cu care ma salut de pe peron acum si cu care inainte imparteam un tren.

Mi-am comprimat timpul si am facut cu el doar ce am vrut eu. Augustul trecut am dat cu nasul intr-un drum pe care doar eu il stiam, plin cu atatea posibilitati, incat m-am speriat si am crezut ca, daca mai spun cuiva de el, o sa se duca dracului, ca si toate celelate lucruri pe care le-am trambitat, plina de incredere, si care s-au dus, evident, dracului.

Asa ca am devenit egoista. Mi-am separat planurile mai ceva ca niciodata, nici eu nu stiu cum sa explic; era ca si cum, daca nu fac asta acum, daca nu experimentez acum, n-o sa se intample asta niciodata. Si cred ca asa era. Nu stiu daca si-a dat seama cineva cat de singura am fost, de fapt, de atunci, nu in sensul ala jalnic, ci in ala care te duce cu gandul la serenitate.

Insa a venit septembrie si evident ca daca e septembrie nu mai e august, ceva s-a dus si din pacate lumea reala si-a aratat coltii si a trebuit sa-mi vad de trezit dimineata si job. Poate ca a fost mai bine; de fapt, sigur a fost mai bine, altfel nu mi-as mai fi permis sa analizez fiecare stare, nu aici, in orasul asta, in locul asta. Insa mi-e dor de diminetile fierbinti, de delasare, de dezordine, de un pic mai multa liniste, cu toate ca era galagia mai mare. Mi-e dor de cum miroseau acele dimineti si oarecum mi-e ciuda ca nu mi-am permis sa fac si din celelalte luni un august. Mi-ar mai fi fost necesare, strict pentru odihna proprie, dupa efortul intelectual, sentimental si toate chestiile de mai sus, inca vreo doua-trei luni. Dar nu le-am avut.

Nici nu stiu daca e mai spre bine sau mai spre rau balanta, in cazul asta. Stiu doar ca, intr-un fel, curbele mi-au devenit linii, iar aceste linii au ajuns sa fie semne de inceput de numaratoare. Mi-am structurat ratacirea. Si asta imi face picioarele reci, cumva. Mi-e frica de faptul ca o sa inceapa vara, peste vreo doua luni, si n-as vrea sa am picioarele reci si atunci, vreau sa pot sa simt cum ma arde nisipul si sa-mi placa asta.

Am iesit de la metrou cu capul in jos, pentru ca soarele era cam puternic. Tocmai citisem in „Nicaieri” a lui Gaiman despre creaturile fantomatice care traiesc in spatiul dintre metrou si peron si ma gandeam ca trebuie sa fiu mai atenta. Am uitat de chestiile de mai sus, doar pana cand mi-am facut un ceai. Oare creaturile alea chiar exista? Oare or fi malefice?



Leave a Reply