A sunkissed world

Stii oamenii aia. Ii vezi, se duc in fiecare zi spre o Pipera, chiar daca nu e chiar Pipera aceea si chiar daca nu toti oamenii din Pipera sunt asa.

Oamenii care depun efort la job, efort pe care nu-l vede nimeni din persoanele care si-ar dori ei, in secret, sa-l vada si sa-l admire. Sunt multumiti cu rutina asta, o cafea, un task, agitatie, un mail, hai o tigara sa sarbatorim incheierea taskului si seara acasa…

Oamenii care sunt calduti, molai, calai si alte chestii care se termina in “ai”. Care sunt fericiti ca ii tine cineva in brate, asta pana cand apare altcineva sa-i tina in brate. Oamenii care nu pot sa tina ei pe cineva in brate pentru ca s-ar sparge de la atata efort. Oameni care mananca si rad si beau si cateodata mai ies intr-un club in care ieseau nu cand erau mai tineri, ca sunt destul de tineri, dar cand erau mai veseli si mai nonsalanti. Si beau putin mai mult si se prefac ca e ok.

Oamenii care n-au probleme in fata acelor fiinte in fata carora nu vor sa aiba probleme si care sunt cocosati pana la pamant de griji in fata acelora in fata carora vor sa para cat mai vulnerabili. Oameni care, din cand in cand, ca sa mai simta ceva, zgandaresc o buba veche, dar care nu e lasata sa se inchida, ca ce ar face fara ea. Si dau afara si plang si cedeaza, pentru ca apoi sa se simta mai stapani pe o situatie care exista doar in mintea lor ca niciodata. Oameni care sunt rai si afurisiti, periodic, pentru a avea loc de o potentiala noua buba.

Oameni care ar vrea sa-si sune parintii, familia, prietenii mai des, totusi se mira in fata unei facturi la mobil mult exagerate, intrebandu-se cand oare au comunicat atat luna asta. Oameni care fac totul ca la carte. Asa cred ei.

Am senzatia ca ii cunosc. Ma izbesc de ei la metrou. Ma gandesc la ei ca la un contraexemplu cand ma gandesc ce si cum vreau sa fiu. Nu stiu daca ei devin asa in urma unui contract, unui program fix si a interactiunii cu anumiti oameni, sau daca asa sunt de cand vremea. Zau ca nu stiu

M-am gandit la ei la a doua cafea, cand trageam de mine sa termin un articol. M-am uitat pe geam si lumina era exact atat de difuza cat o doream eu sa fie. Ma gandeam ca, pe undeva, am noroc. Pe altundeva, nu. Fara legatura, mi-am amintit ca nu am poze dintr-o perioada anume a vietii mele si ca mi-as fi dorit sa am, mi-amintesc clar o razvratire si un strop de miserupism pe care as fi vrut sa-l vad imortalizat. Dar lasa, ca undeva a ramas urma aceea de cafea varsata pe o fata de masa si un zambet ingaduitor si a fost suficient. Apoi mi-am amintit cat de bine si de invaluita ma simt in anumite momente. Si ca senzatia aia mi-era promisa inca dinainte de o alta cafea, cea mai tremurata cafea pe care am facut-o in viata mea. Si nu stiu exact cum s-a dospit totul, dar stiu exact ca e apasator de bine. Si m-am simtit libera sa experimentez ce vreau eu cu sufletul meu. Si a fost bine.

Si, undeva acolo, oamenii aia…