Despre caini, oameni mari si responsabilitati.

Posted: April 15th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | 6 Comments »

Acum cateva zile am primit un caine, o data cu un comunicat de presa. E un caine de plus, mic, galben, vrea sa semene cu un golden retriver. Pare foarte trist sau foarte serios, depinde de unde-l privesti. Sursa mea principala de amuzament din ultimul timp e sa ma distrez cu cainele. Ma uit la el, se uita la mine. Ne uitam amandoi la iubitul meu si radem. Eu si cainele, mai mult; prietenul meu, fiind om normal, zambeste doar. I-am dat numele Carlos – cainelui, evident.

Mi-am dat seama ca eu chiar imi doresc un caine. Bine, nu o sa fiu imbecila sa-mi iau un caine acum, pentru ca: stau in chirie, nu vreau sa-l las sa stea singur cat eu sunt plecata la job, nu am unde sa-l duc in weekend sau cu ce, ca eu n-am masina, nu stiu ce sa fac cu el in vacante si, in plus, un caine e o cheltuiala si o responsabilitate… si cate si mai cate.

Insa dorinta asta a mea de a avea un caine este mai mult de atat. Stateam cu Mihaela la cafea luni si ne povesteam una, alta si mi-am dat seama ca ce vad eu acum, in viata mea, sunt chestii care chiar tin de varsta. Nu de cea biologica, mai exact, de acea perioada cand ai o viata cat de cat aranjata, dupa standardele tale. Atunci cand ai o relatie stabila, o casa cu mobila ta – ceea ce-ti da un sentiment de atasament si posesivitate fata de un apartament care nu e chiar al tau, un grup de prieteni de cand lumea si pamantul, job, planuri, impozit. Chiar daca nu reprezinta intru totul viata ta, adica esti inca in stare sa te faci praf intr-o noapte alba sau sa pleci la mare cand ti se pune pata sau sa faci lucruri cu mintea ta de copil.

Momentul ala X in care abia astepti sa ajungi acasa, sa te cuibaresti la povesti cu omul de care ti-a fost dor toata ziua, ritualurile tembele cu prieteni buni, poze miscate cu oameni care beau “suc” si care povestesc chestii “inocente”. Momentul ala in care te uiti la un caine de plus si te joci cu el si ti-ai dori unul adevarat, care sa se vare langa voi in pat si sa schelalaie disperat la 6 dimineata pentru ca vrea afara….

Momentele astea au venit cam devreme pentru mine. Daca ma gandesc doar in cifre, 23 de ani parca cere altceva. Insa daca ma gandesc la circumstante, n-ar putea sa fie mai potrivit de atat. Macar pentru o vreme.

Cred ca varstele nu mai sunt ceea ce par a fi. Cred ca “middle age crisis” nu se mai intampla la 30 de ani, nu pentru generatia mea. Generatia mea nu mai e ca celelalte, oricum ar fi. Noi nu ne “potolim”, pur si simplu. Noi doar ne dozam teribilismul, si asta dupa retetele fiecaruia dintre noi. Iar criza aia de middle age, cred ca vine atunci cand simti ca ai dozat prost. Sunt convinsa ca sunt oameni care trec prin ea chiar acum, la 22, 23 de ani. Oameni care s-au responsabilizat mult prea devreme si care au taiat mult din ce-si puteau oferi.

Motiv pentru care nu-mi iau caine, ma duc la mare de 1 mai si investesc in concerte. Deocamdata, asa am dozat. Lucrurile pe care mi le doresc n-or sa vina toate gramada, ar fi si culmea.

Acum ma duc sa ma prefac ca nu e niciun nor.

You know that your time is coming ’round/ So don’t let the bastards grind you down


6 Comments on “Despre caini, oameni mari si responsabilitati.”

  1. 1 ipo said at 11:26 am on April 15th, 2009:

    Degeaba te chinui cu dozatul, cred ca e legenda. Aluneci incet, te faci ca totul e sub control si te trezesti deodata ca ai facut pasul cel mare si te-ai facut “om mare”. Si pa-pa, nu mai ai cum sa te intorci. Si apar regrete, amintiri deformate si frustrari tardive.

    Cat despre caine, incearca sa dozezi: intai ia o planta. Daca nu s-a uscat in 2 luni, ia-ti caine. Daca n-a murit in doua luni poti sa incerci sa te gandesti la un copil! :P [28 Days]

  2. 2 Sunkissed said at 11:30 am on April 15th, 2009:

    pai nu ma chinui cu dozatul… asa imi vine. firesc, renunat la unele, apar altele… atunci cand ma chinui, sunt frustrata si se vede.

    :)) copiii sunt asa de departe de mine…
    caini am mai avut, dar nu eram eu cea care le cumpara mancare, ii ducea la medic sau ii plimba in creierii diminetii. planta am, dar am trisat: e un cactus :d nu-mi plac florile in ghiveci nici sa ma pici cu ceara, un cactus mic e tot ce pot accepta acum. sunt o barbara, imi plac florile culese :))

  3. 3 Tomata cu scufita said at 1:58 pm on April 15th, 2009:

    Sau la 25 de ani. Chiar anul trecut vorbeam cu niste prieteni, unul plecat in germania si altul in italia ca desi avem toti aceeasi varsta, 25 de ani, parca am avea mult mai multi. Tristi toti, nemultumiti si nefericiti toti… Eu, dintre ei doi, eu n-aveam si nici nu am o viata pusa cat de cat la punct. Nu stiu ce-s alea impozite si nici cheltuieli, nici traiul in 2, da’ am caini. :)

  4. 4 Sunkissed said at 2:04 pm on April 15th, 2009:

    cainii aia fac cat toate impozitele :D
    bine, unele dintre chestiile de “om mare” par scary si naspa, dar nu sunt.

  5. 5 ipo said at 12:14 pm on April 16th, 2009:

    Eu cred ca sunt deja cuprins de un mic midlife crisis, combinat cu accese de sentimente de imaturitate sau ratare. Complex, huh? :D Asa ca anul asta n-am chef sa-mi serbez deloc ziua, e o cifra rotunda care ma sperie!

  6. 6 Sunkissed said at 12:30 pm on April 16th, 2009:

    :))

    foarte complex.

    nici eu n-am chef sa-mi servez ziua. adica am chef sa-mi serbez ziua, dar nu varsta


Leave a Reply