Aseara m-am uitat la un clasic Hitchcock, “Strangers on a Train”. La sfarsit am constatat ca scenariul e dupa Raymond Chandler, cel care a scris si romanul pe care e bazat “The Big Sleep” si un maestru al romanelor politiste.
Daca in “The Big Sleep” scena era furata de Bogart, cu stilul sau incredibil de a da viata si contur personajelor, in “Strangers on a Train” scena ii apartine lui Hitchcock, e terenul sau de joaca. Suspansul e ridicat la rang de arta, iar modul in care isi construia cadrele este magistral. Jocul de lumini si umbre m-a fascinat, din nou – mai ales la plimbarea cu barca prin Tunelul Indragostitilor. Filmele lui Hitchcock, fara sa fie violente sau sangeroase, ma inspaimanta mai tare decat orice thriller sau horror modern. Asta pentru ca expozitia de sange si organe nu face decat sa-mi trezeasca repulsie, pe cand Hitchcock apeleaza la sentimente mai subtile. In plus, lasa foarte multe imaginatiei – de data asta, in ce-o priveste pe mama lui Bruno si relatia ei cu fiul sau.
As vrea sa reusesc sa ma uit la toate filmele regizate de el- am vazut cateva, dar tot mai am, si unele chiar de notorietate. N-am vazut “Rebecca”, de exemplu. E unul din putinii creatori de noir care nu cad in lirism inutil sau in realism fara farmec, una din doua.
