A sunkissed world

Nu ma mai intrebati nimic cand sunt cu castile in urechi. Nici cat e ceasul, nici unde merge metroul care tocmai a tras in statie, nici de unde se ia ceva spre Victoriei… nimic. Pentru ca am castile in urechi si sunt foarte, dar foarte in lumea mea, si sunt atat de departe incat mainile voastre n-au cum sa ma traga inapoi, pe acel peron mizer unde am vazut o data un sobolan decapitat. Nu-mi pun castile in urechi ca n-am ce face, mi le pun ca sa nu va aud… Cum respirati, discutati, va miscati, intrebati.

Mi-e dor de marea mea. N-am mai vazut-o de ceva vreme. Marea mea la care alergam disperata sa uit, marea mea cu scoicile ei taioase. Involburata si nervoasa, asa cum era in februarie. Pustie. Sa rasune gandurile mele in ea.

Sunt presata de tonele de tus din ziarul pe care-l port in geanta. Sunt pe cale sa intru intr-o perioada de privit in gol si de chestii antisociale. Imi pierd rabdarea pe zi ce trece, nu mai simt autenticitatea din comunicare, sau daca e, e foarte putina. Oamenii in jurul meu se lasa de fumat, eu ma las de oameni. Ma las parca si de vise. Ieri mi-am dat seama ca imaginatia mea imi joaca feste cand am purtat o conversatie aproape banala cu o persoana deloc banala. Si mi-am zis “mai, ce chestie…”. Oricum, incep sa cred ca imaginatia mea mi-a jucat deseori feste in legatura cu oamenii din jur.

Poate ca e o etapa, ca multe, multe altele. Si ce e mai ciudat e ca nu ma simt prost sau ciudat si nici macar nu ma agit. E bine.

Porcusorul recalcitrant, da. Asa ma poate chema pe mine, cel putin pana cand, nu stiu, pana cand n-o sa mai stau cu castile in urechi si pana cand o sa inteleg ca marea mea poate sa fie si altfel decat a dracului. Pana cand cafeaua o sa se bea iar cu mai multa miere, nu doar un strop, pana cand n-o sa mai visez ca sar de pe bloc si, ca Marius Tuca, ma prind in bretele, pana cand o sa fiu la fel de fascinata de o conversatie precum sunt de mana mea dreapta.

*Fi-ti-ar alarma de tot rahatul, care nu ma lasa sa gandesc*