Azi n-am mai incercat sa zbor, de dimineata. Mi-am dat seama ca nu mai am lichid propulsor, in cazul de fata, cafea. Ceea ce a facut imposibila decolarea si a dat nastere celebrei mutre de metrou, cu care ma mandresc si acum.
Nu mai tin minte daca am visat sau chiar s-a intamplat scena urmatoare: un teren de joaca, niste pusti care joaca fotbal, un porumbel mort in centru si pustii incercand sa-l invie stropindu-l cu apa. Sper ca s-a intamplat in realitate; asa, ar putea fi un fapt absurd, in vreme ce, daca am visat, semnificatiile m-ar speria serios.
Sunt prea saraca sa beau cafea ieftina. Se impune un drum pana la cafeaua magica de pe Gr. Manolescu, sa-mi mai iau vreo trei, patru pungi. Mi-am dat seama de asta ascultand ce mi-a trimis Ana ieri, adica unul din cele mai dragute cantece despre cafea.
Zilele astea se pregateste o povestire a Bucurestiului foarte speciala, la care iau parte, ceea ce ma face foarte fericita, de fapt e una din putinele chestii care-mi mai pune un zambet pe fata, alaturi de: cantecul mai sus mentionat, zambetul lui seara, telefonul de ora 9 de la mama, asteptarea concertului Depeche de sambata si niste randuri prin niste carti. Daca stau sa numar, nu e chiar asa putin, totusi. Daaar… va povesteam ca voi povesti Bucurestiul, alaturi de oameni foarte misto si sunt convinsa ca povestea finala ma va convinge si pe mine ca poate, doar poate, nu e asa de rau…
Pana cand ma apuc de povestit… trebuie sa-mi cumpar cafea!
