O seara de vineri care continua. Asa e, de la o vreme, cu fiecare zi a mea. Ma simt ca un copil care strange pumnii si zice hotarat “Nu vreau!”. Uite-asa si eu: nu mai vreau. Am amanat atatea lucruri si nici macar nu cred ca am facut bine ca am procedat asa. S-ar putea sa platesc niste amenzi pentru asta. Am incercat sa le fac pe toate, dar brusc s-au strans in jurul meu si pumnii mei de copil n-au mai facut fata. Asa ca rezultatele sunt urmatoarele: ma enerveaza totul si toata lumea, nu ascund chestia asta si sunt foarte rea, nu mai am rabdare si ma manifest ca un om plin de griji, ceea ce, totusi, nu sunt, oricat de multe ar fi in jurul meu.
In plus, toate cuvintele astea din jur nu rimeaza, nu dau nici macat cat pentru o poezie cu rima alba, sunt frivole si fade si absolut fara sens si totusi eu trebuie sa ma descurc cu ele, printre ele.. Pac, pac, pac la tastatura, ca o mica masinarie de tastat, mult backspace, multe virgule, foarte, foarte multe pauze de gandire…
O seara de vineri. Cand esti prea sfarsit ca sa-ti pese de orice altceva in afara de propria-ti sfarseala.
