Mi-e cald. Mi-e atat de cald, ca nu stiu cum o sa supravietuiesc. Mi-e atat de cald, incat imi vine sa iau luna iunie de gat si sa dau cu ea de pamant, s-o cert si s-o trimit sa stea la colt, pana cand ploua. Mi-e atat de cald, incat mi se pare ca ma transform intr-o caricatura de om, mi se pare ca ma fac din ce in ce mai mica, din ce in ce mai furibunda, din ce in ce mai sfaraind a tigaie incinsa pe care poti sa prepari o omleta minunata, cu ceapa, ciuperci, cartofi si sunca.
Mi-e atat de cald, incat sunt foarte atenta la persoana mea, sa vad cat pot sa transpir, sa vad daca nu cumva mi-e sete, sa vad cum imi mai e, si uite-asa, ajung la introspectii si mintea mea febrila o ia razna pe campii, campii verzi, campii de visare, campii de acasa, mintea mea inventeaza cuvinte, inventeaza personaje care traiesc in ea si pot sa faca ce eu nu pot: sa danseze vals, sa joace sah, sa numere oi negre, sa fluiere si sa danseze step.
Mi-e atat de cald, incat numai bine nu e, dar nici n-as putea spune ca e rau, iar acest “undeva la mijloc” este dadator de stari din ce in ce mai nelalocul lor.
cred ca in Bucuresti e mai cald?
