O altfel de poveste cu feti frumosi

Posted: June 22nd, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | No Comments »

Demult, tare demult, locuiam, cum am mai scris, pe la Piata Domenii. In toti cei patru ani cat am stat acolo, nu m-am dus niciodata la Electrica sa platesc lumina si nici la administratie sa platesc intretinerea. Asta pentru ca de toate aceste lucruri se ocupa familia Trocan.

Erau vecinii nostri de etaj, pe la vreo 70 de ani, singuri, fara copii. O perioada de timp, adica pana si-a dat obstescul sfarsit, cu ei a locuit si mama dansei. Si intr-o zi imi amintesc ca stateam de vorba pe palier, doamna Trocan se plangea ca mama ei e bolnava si stiu ca a spus ceva de genul “cand statea si mama mare cu noi…”. Mda. O mare familie fericita.

Aveau trei camere. Una in care statea batrana, camera cu care nu stiu ce s-a intamplat dupa ce a murit, una in care locuiau ei doi si una in care ma primeau pe mine cand mergeam cu banii de lumina sau intretinere. Mai stateam de vorba despre vreme, politica, facultati, ce mai face mama – mereu ma intrebau, planuri de viitor etc. Camera era modesta, dar dadea impresia ca au foarte foarte multe lucruri. Pareau inconjurati de haine si bucati de material, paturi si perne, reviste si ziare, pungi de cumparaturi si papuci. Am fost intr-o zi la o ora la care ea isi facea siesta, iar el statea pe canapea si dezlega rebus, cu televizorul pornit pe stiri.

Aveau si un caine. Prima data cand l-am vazut, era imbracat intr-o hainuta crosetata roz si avea parul prins in mot, cu o agrafa tot roz. Era pechinez. Eram convinsa ca e fata, pana cand am auzit-o pe ea cum l-a strigat “hai, baiatu’ lu’ mama!”. Cand ploua, avea o hainuta de fas rosu. Era cel mai trist caine pe care l-am vazut vreodata.

Ii vedeam mereu la cumparaturi, impreuna, mergand incet. Erau slabi si semanau foarte bine unul cu altul, acel timp de asemanare pe care o aduc numai anii in comun. Ea avea mereu grija de el sa nu-i fie frig si sa nu-l traga curentul, iar el se ducea sa-i cumpere medicamente.

O data, s-a stricat becul de pe scara, iar dl Trocan a iesit sa-l schimbe. Era vara. Urcat pe scaun, s-a trezit cu sotia, agitata toata, fluturand un fes subtire si implorandu-l sa si-l puna pe cap, ca “te trage curentul, Costica, si stii ce patesti! Uite, esti si descult!”. El brava, ca eram noi acolo: “Lasa, ma, Liliana, ca e vara, n-am nimic!” Dar tot si l-a pus.

Liliana avea un stil foarte alarmant de a vorbi, era intotdeauna ca si cum urma sa se petreaca ceva grav, deosebit de grav, chiar. Am iesit intr-o zi din casa si o vad pe ea, atarnata pe balustrada si uitandu-se ingrijorata la etajele inferioare. “Ce faceti?”, o intreb. “Uite,”, zice ea, “ma uit dupa Costica. In fiecare dimineata, ca sa faca sport, ca el e cu inima si trebuie sa faca miscare, urca si coboara scarile. Si acuma ma tot uit dupa el si nu-l vad, i s-o fi facut rau, oare ce-o fi patit?”. Cand cobor cu liftul, dl Costica era jos, statea de vorba cu un vecin. Ii zic de tragedia care se petrecea cu 7 etaje mai sus si cred ca n-am vazut niciodata pe cineva care a urcat mai repede cu liftul.

Imi amintesc ce panica s-a instalat in apartamentul in care locuiam, atunci cand un banner pus pe bloc se desprinsese din chingi si la fiecare adiere a vantului se izbea de bloc si facea un zgomot teribil. Nu stiam atunci ce se aude si i-am chemat si pe ei sa-si dea cu parerea. Amandoi in pijamale, ascultau atent intr-o liniste deplina si-si dadeau cu parerea. El avea fes. Ea avea palpitatii. Era o situatie tragi-comica.

Ma mai gandesc din cand in cand la ei si ce-mi place foarte tare e ca niciodata nu ma pot gandi doar la unul dintre ei. Ii vad doar impreuna, asa cum au si trait, asa cum traiesc si acum, mergand la cumparaturi tinandu-se unul de bratul celuilalt, plimband catelul ala trist, dandu-mi mie rest la facturi pana la ultimul banut.

Mereu zambitori, putin ciudati, mereu cu o spaima oarecare in san, mereu impreuna. O chestie la care merita sa visezi.



Leave a Reply