Intr-un fel, asa-i de bine cand ajung seara in garsoniera cu perdele mov – caci da, am facut-o si pe asta, mi-am luat perdele mov, ma simt acasa, oricat de straniu e sa fii acasa intr-un ceva inchiriat.
In alt fel, intotdeauna am avut grija sa-mi construiesc o casa in mintea mea, prin toate orasele prin care am fost si au lasat ceva in mine.
Nu am chef de activitati de oameni mari, care se duc la job si iau pranzul la cantina si vorbesc despre nunti cu prietenii lor si isi cumpara bilete de avion spre destinatii exotice. Eu nu ma simt la locul meu printre astfel de chestii si treaba asta e atat de evidenta, incat arat ca un elefant intr-o camera cu portelan. Un elefant care nici nu respira, de frica sa nu sparga ceva. Un elefant care se uita in jos si vede ca, pe deasupra, mai e si dezbracat. Ei, poftim. Un elefant dezbracat intr-o camera cu portelan.
Mie-mi trebuie sa merg acasa, des, fie ca merg acolo unde chiar e acasa, unde e cana mea de cafea cu leul cataleptic sau cana cu veverita isterica, acolo unde sunt cartile mele pe care le tin mereu in biblioteca, indiferent de cate ori le-am citit, acolo unde am hainele mele ingramadite in dulap si unde covorasul verde priveste de pe parchet nedumerit. Sau macar acolo unde cred ca e casa mea, intr-un oras cu turle colorate, un oras cu marea in mijloc sau un oras in care n-am fost niciodata.
“Mie dati-mi strazi pavate, maturate, dati-mi cinematograf”… la mine acasa.
)
