Azi m-am trezit cu o dorinta imensa de a pleca repede, cat mai repede, de acasa. Nu stiu de ce. Poate pentru ca doar dimineata, la 7, bate soarele fix in geamul meu si ma trezeste brutal. Poate pentru ca transpir dupa ce ma imbrac. Poate pentru ca stiam ca nu ma intorc pana maine sau chiar vineri, poate pentru ca cea mai mare dorinta era sa dorm.
Mi-am tras niste blugi lalai pe mine si o bluza de cand era mama de varsta mea, albastra, cu niste nasturei intr-o parte. Imi place sa port hainele mamei, pentru ca de data asta imi vin, spre deosebire de cum era cand aveam 5 sau 6 ani. Si mi se pare ca erau culorile mult mai frumoase atunci. Mi-am luat iar cafeaua la acel pahar de carton pe care cred ca scria “Have a nice day” sau ceva de genul asta, oricum, un indemn optimist (eu as face unele cu “Work sucks”, ce sa ne mai scundem dupa tufis – de parca o sa-mi dispara mutra acra pe care o am dupa ce beau cafeaua din paharul de carton) si un sandwich fara gust. Ma simt de parca ma sterg din lume in combinatia asta. Daca n-ar fi bluza colorata, n-as avea niciun rost; parca nu am simtit nimic bun in dimineata asta. Cafeaua e mult mai potrivita acasa, asta e clar. Aduce culori si, in general, un sentiment de reclama la telefoane. Sau la apa plata. Astia au tot felul de tacaneli in reclame.
Ce voiam sa spun de fapt este ca am impresia ca ma paste un fel de tampenie. Uit lucruri; eram convinsa ca mi-am aruncat la gunoi brosa cu monstrul mov, o data cu o cutie de carton in care am avut vasele, impachetate cuminti in foi de la Academia Catavencu si Anuntul Telefonic. Am uitat, desigur, ca am scos-o de acolo, ca m-am uitat la ea, ca am ras de mutra monstrului si ca am pus-o bine. La fel cum uit sa duc ceva acasa de ceva vreme, la fel cum uit sa-mi schimb cantecele de pe mp3player, la fel cum uit, mai mereu, sa-mi iau incarcatorul de la telefon cu mine. Dar tin minte ca aveam farfuriile impachetate in hartie din Academia Catavencu.
E miercuri, iar. Ce naiba sa faci cu o zi de miercuri?
)
