Sa privesti un rasarit pe asta .
Ar fi ceva.
Fiecare are dorul lui de duca. Unii viseaza munti, altii viseaza oameni, altii, valurile inspumate de la 7 dimineata. Ce ii uneste pe oamenii astia e zambetul ala larg de pe fata, sentimentul ca esti om si ca esti viu si ca iti insiri cuvintele mai frumos si mai albastru pe foaie, dupa ce-ti gasesti si revezi locul. Sentimentul ca nicio zapada nu e mai frumoasa, ca nicio cafea nu e mai buna, ca nicio intamplare nu e intamplatoare in locul tau. Gandul ca poteca ti se deschide intr-un anume fel si ca stii acum sa dansezi – asta daca nu stiai.
Am incercat acum cateva zile sa dansez, mi s-a zis ca sunt prea incordata. Intotdeauna stau incordata in fata momentelor importante, care conteaza pentru mine. Cand nu ma intereseaza sau nu dau doi bani, stau aplecata. Rar stau dreapta, cu adevarat dreapta.
Corpul meu ma stie cel mai bine.
Suna a august, pacat ca e inca joi. Ar fi ceva sa fie august.
