Ma trezesc dimineata si incet, incet, mananc din ce in ce mai putin. Apoi beau cafeaua, dar parca nici n-o mai beau, eu, eu am ajuns sa-i simt gustul din ce in ce mai greu. De imbracat, ma imbrac absenta, mi-e indiferent daca ma asortez cu pantofii sau nu. Iau prima geanta si plec, dar parca nu plec, parca raman in patul meu cel mare si plin si dorm. Si ajung, cine stie cum, la munca, unde nu muncesc, doar mi se pare. Mai trece putin timp, mai raspund la un telefon, mai scriu, mai citesc, mai ascult muzica, mai simt ca bate aerul conditionat in mine… si seara vine. Si se umple, cumva, uneori si uit sa ma duc acasa, ma mai plimb pe strazile puturoase pana cand imi amintesc ca exista un autobuz care ma cara spre casa, de parca as fi cea mai grea povara.
Si asa ajung sa nu mai fac nimic. Sa ma simt inchisa in mine, desi, poate, nu sunt; insa sunt aici, activa pentru unii, prea activa pentru altii, mereu cu un sfat sau, din ce in ce mai des, cu o ironie.
Si mi-e putin dor de fata care visa pe malul marii, mi-e foarte dor de fata care se plimba prin Cismigiu si avea impresia ca poate sa inabuse fluturii, mi-e dor de fata care spunea “da” fara sa se gandeasca ca poate ca nu… si ideea intreaga e ca nu stiu inca cine o va inlocui. E ca si cum astept pe cineva. Si nu ma ajuta caldura si planurile si nici macar cele doua saptamani de concediu.
Pe plaja, nu mai tarziu de zilele trecute, am reusit sa las o greutate mare, mare de tot, pe care o tot luam dupa mine. Si acum, mi-e teama de ce o sa pun in loc. E drept, nu mai am rabdare nici sa-mi pun slapii, dar sa caut ce sa car. Insa asa sunt eu, furnicuta vesela, imi trebuie sacul plin.
Singurele momente in care reusesc sa ma simt, nu sunt singura. Si asta e bine, e atat de bine. Dar intotdeauna, cumva, vine dimineata si o iau de la capat. Cu nimicul.
