Sa ascultam

Posted: September 30th, 2009 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit, Despre natura lucrurilor | No Comments »

Mr. David Bowie

All my violence
Raining tears upon the sheets
I’m bewildered
For we’re strangers when we meet

(Mi-e asa de dor sa scriu noaptea! Ea sa curga tacuta la geam, eu sa nu dorm, sa ma lumineze ecranul de la calculator, sa-mi cante Bowie si eu sa scriu despre amintiri si dureri si sentimente si oameni si locuri. Cumva cred ca asta e momentul acela din viata mea in care strang material pentru mai tarziu, momentul acela despre care o sa scriu candva, noaptea. Dar tot mi-e dor sa scriu noaptea si ea sa ma scrie pe mine, cu un pix cam fara pasta, pe o foaie cam galbena si patata cu cafea veche de-o zi)

Sunt prea clasica, uneori. Cel putin cu muzica; dar asta nu e deloc rau, fireste. Cantecul asta ma face sa zambesc de fiecare data, pentru ca nu stiu despre cine e, in cazul meu. Tuturor cantecelor le ofer o poveste. Astuia, mereu stau in cumpana. Cel mai des, il ascult si gata.


Apai cand n-ai chef sa faci ceva…

Posted: September 30th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 2 Comments »

Cand n-ai chef sa faci ceva, fa altceva!

Zilele astea, de fapt, lunile astea, de fapt, aproape de un an ma tot intreb ce ar trebui sa fac, daca e bine ce am facut si cum sa fac ce vreau sa fac. Cum ma misc mai greu, abia acum m-am decis sa incep sa si construiesc ceva, nu doar sa fac liste pro si contra si sa renunt la chestii din principiu.

Culmea e ca, de data asta, n-am chef sa vorbesc prea mult despre ceea ce o sa fac. Atata stiu, ca vreau sa fac si ca m-am apucat. Dar nu vreau, n-am chef sa explic, nu vreau sa justific nimic, pentru ca stiu ca apoi am sa incep sa ma concentrez mai mult pe a vorbi despre si nu pe a face, si uite asa o sa se duca totul de rapa.

In afara de asta, m-am decis sa incep sa admir toamna. Am un aparat foto care cam someaza si un anotimp misto, cu care, desi m-am certat destul in ultimii ani, am cam cazut la pace, vrand-nevrand.

Sunt in acea perioada in care ies din cocon, desi stiu c-o sa intru in altul. Dar prefer sa ma plimb asa decat sa raman intr-un singur cocon, rozandu-mi unghiile la nesfarsit.


Acelasi zmeu…

Posted: September 29th, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | No Comments »

“I want you to know/ That you don’t need me anymore”

Ce bine ar fi daca am putea sa spunem cuvintele astea. Dar ne place, nu-i asa, sa ne tinem de oameni. Pe de-o parte pentru ca ii vrem acolo si stim ca, poate, n-ar mai sta daca ar sti ca pot sa se tina si singuri pe picioare, pe de alta pentru ca… pur si simplu ne e frica de independenta lor.

I know that this is not goodbye…

De atatea ori am ascultat cantecul asta si de atatea si atatea ori mi-a fost greu, pentru ca stiu ca, si daca ar fi adevarat, nu mai am cum sa aud cuvintele astea. Unul din cele mai ciudate si grele lucruri e sa-ti culegi firea prafuita de pe jos, s-o scuturi si sa zici ca e bine. In fiecare dimineata. Singurul lucru bun e ca, undeva si cumva, ajungi sa te bucuri mai mult, sa te lupti mai mult, sa ai mai mult.


De ce ne e greu sa fim independenti?

Posted: September 29th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , | 6 Comments »

Citeam la Zoso despre vechea dilema: cat ne mai intretin parintii? Si asa, am inceput sa am tot felul de ganduri.

Sunt o fire destul de rasfatata. Am crescut ca un copil unic – nu prea am avut tangente cu fratii mei vitregi, unchiul meu nu a avut copii, eram singura nepoata a bunicilor din partea mamei la care am crescut. Asa ca am primit tot ce puteam sa-mi doresc si un pic peste. Poate ca aveam toate premisele sa ajung un adult rasfatat, a carui casa sa fie cumparata de parinti, a carui masina sa fie luata de parinti, a carui suma lunara de rasfat sa vina de la parinti.

Ai mei insa nu doreau asta pentru mine. Sigur ca, asa cum isi doreste fiecare parinte, voiau ca eu sa am parte de ce e mai bun. Dar voiau ca eu sa obtin aceste lucruri singura si prin fortele mele.

Cand am fost in facultate, intelegerea mea cu mama era ca eu sa duc la capat facultatile si ea sa ma intretina. Eu m-am tinut de promisiunea mea, iar ea de a ei. Evident, multi alti parinti au avut aceeasi intelegere cu copiii lor. Dar viata de student are multe tentatii si uite ca-ti mai vine sa-ti bagi si picioarele, nu-i asa? Mie nu mi-a venit, am fost poate mai constiincioasa decat ar fi trebuit, nu stiu de ce, poate dintr-un sentiment profund de jena.

Dupa ce m-am angajat, situatia s-a schimbat. Mama ma mai ajuta, dar nu ma mai intretine. Eu platesc chiria, eu imi asigur traiul, eu am grija de lucrurile de zi cu zi. Ma uit in jur si vad ca e din ce in ce mai straniu sa fii ca mine. Mi-e si mie ciuda, in unele zile, ca altii au parte de o rezolvare atat de simpla a unor lucruri precum chiria si intretinerea. Dar ciuda trece cand ajung acasa si discut cu mama din ce in ce mai mult ca de la egal la egal.

Parerea mea e ca nu poti sa ai o relatie normala cu parintii tai daca ei inca te intretin dupa o anumita varsta. Ceva se strica in relatia voastra, se altereaza, devine nelalocul ei. Nu mai e normal ca ei, impovarati de ani si de griji, sa-ti poarte tot tie de grija, iar tu sa te comporti, la 30 de ani, ca un pusti in liceu. Sentimentul de independenta si de autonomie te ajuta sa-ti cladesti o relatie normala cu ai tai. O relatie asa cum ar trebui sa fie.

Stiu ca traim in Romania si e greu sa castigi putin, ca e criza, etc. Am zis ca nu am nimic importiva ca parintii sa te sustina. Dar nu sa te intretina; e o linie fina intre notiuni, dar ea exista.

Independenta are mult de-a face si cu responsabilizarea. Mai demult, ii spusesem lui Ipo , ca un comentariu intr-un post, ca eu cred ca responsabilizarea vine dupa niste lovituri, dupa niste socuri. Cred asta pentru ca asa a fost in cazul meu. Ideal ar fi sa deschizi ochii intr-o zi si sa fii responsabil; de cele mai multe ori, nu se intampla asa. Un soc nu trebuie neaparat sa fie un moment de criza. Aici cred eu ca parintii trebuie sa fie primii care sunt responsabili. Daca tu, ca parinte, nu ii explici copilului tau ca trebuie sa vina o zi in care sa aiba grija de el insusi, daca tu nu ii deschizi ochii, daca nu iei masuri cand vezi ca o ia razna, daca fugi la prima banca atunci cand te suna ca nu mai are bani de club, de unde vrei sa invete sa se responsabilizeze?

Nimeni nu te invata asta; nu te invata nimeni nici in liceu, nici la facultate, nici la primul job. Responsabilizarea si independenta sunt ca o poezie ale carei prime versuri ti le scriu parintii.

Bine, poate ca am scris prea mult pentru o chestie ce, la urma urmei, nu e asa de importanta. Ce daca unii nu s-au responsabilizat? Cui ii pasa? Ei bine, mie imi pasa, pentru ca lumea e mica si, vrand-nevrand, dai nas in nas cu astfel de oameni care cred ca viata e lapte si miere si ca nimic nu e prea greu. Unele chestii sunt amare si altele sunt al dracului de grele.

*Cred ca scriu prea mult cand iau pastile.


Bucuresti, orasul unde ti se face rau pe strada si nimanui nu-i pasa

Posted: September 28th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , | 4 Comments »

Citesti stirile si afli de cate o persoana care a zacut pe strada cateva ore bune pana cand cineva sa-l intrebe ce are sau sa cheme o ambulanta. Apoi, intr-o plimbare banala, vezi pe cineva pe marginea drumului, inconjurat de oamenii din ambulante si te gandesti ca nu e foarte placut.

Si vine o zi de luni dupa o noapte agitata in care ti-a fost rau. Iti zici ca e o nimica toata si te imbraci sa pleci la munca. Incet, pentru ca, desi nu vrei sa recunosti, inca ti-e rau, te indrepti spre autobuz. Speri la un loc liber, dar nu e. Sunt doar batrani care stau jos si nu-ti vine sa-i ridici.

Primele doua statii, eu, caci eu sunt in povestea de mai sus, am fost ok. Pana cand am simtit o transpiratie rece pe spate si mi-am dat seama ca trebuie sa cobor, altfel e de rau. M-am indreptat catre usa, n-am mai vazut nimic si mi s-au inmuiat picioarele, mi-a cazut geanta din mana si abia ce am putut sa ma aplec sa o iau. Nimeni de langa mine nu m-a intrebat daca sunt bine. Ma priveau muti, cu ochii mari si nepasatori sau pur si simplu curiosi, insa fara urma de interes. Stiu, nu-mi sunt datori cu nimic, nu am facut schimb de surprize de la guma Turbo in scoala generala. Insa cad din picioare si tu nu faci nimic?! Ba chiar, cand am ajuns in statie, ma impingeau sa cobor mai repede, desi abia ma tineam pe picioare.

M-am asezat pe jos in statia de autobuz, pentru ca in statia Dr Rainer nu exista banci. Timp de patru autobuze si doua troleibuze, m-am gandit ca trebuie sa ma intorc acasa, ca e spitalul Universitar aproape, ca as putea sa chem pe cineva sa ma duca acasa sau la spital. Corpul meu insa a stiut ce sa faca, a avut nevoie de aer rece si de cateva minute de stat jos, cateva resipratii adanci si am fost ok. Ok de mers pe picioarele mele adica. Am ajuns la munca, pentru ca trebuie sa fac ceva si preferam sa fac asta de la munca decat de acasa. O sa plec totusi acasa in cateva minute.

Eu sunt tanara, imi revin repede. Altii insa, nu prea. Nu mi s-a intamplat mare lucru, eram doar nedormita, nemancata si cu stomacul in pioneze. Altii insa o duc mai rau si chiar lesina pe strada. Si mi-e mie rusine de privirile oamenilor din autobuz, de pe strada, de la colt, oameni care sunt curiosi in ce te priveste, vor sa vada daca crapi sau nu, daca mai respiri sau nu, daca ti-e rau sau esti pur si simplu attention whore.

Ma intreb din ce in ce mai des daca e o intamplare izolata, daca in alte locuri chiar se intampla asa si-mi aduc aminte de teoria aceea de la sociologie, care spune ca probabilitatea ca cineva sa intrevina intr-o oarecare situatie de criza scade pe masura ce sunt mai multi oameni in jur care ar putea interveni. Adica ne asteptam de la ceilalti sa faca un gest, in vreme ce si ei, probabil, se asteapta de la noi la acelasi lucru.

Asa ca ghinionul tau daca ti se face rau intr-un autobuz intesat, dimineata, intr-o metropola. Ai mai multe sanse sa fii ajutat la sat, pe o ulita laturalnica pe care trece doar postasul.


In the public eye

Posted: September 28th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | 4 Comments »

Saptamana asta am platiti celebritatea cu fapotul ca bolesc acasa. Aici cititi un interviu cu mine si aici apar din nou pe site-ul animalului urban.


Am vrut sa scriu ceva

Posted: September 25th, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , | No Comments »

Am vrut sa scriu ceva, dar am uitat ce. Sunt momente in care mintea imi joaca feste si parca sunt altcineva, povestind despre mine, numai ca uit anumite detalii importante, care ar lamuri un mister imens.

Sunt zile in care ma ridic hotarata de pe scaun si nu stiu unde merg, am uitat complet ce intentii aveam imediat ce am ajuns din nou intr-o pozitie verticala. E un fenomen pe care ma straduiesc sa-l inteleg, mai ales vinerea, mai ales dimineata, ca sa tin deoparte alte si alte ganduri.

Asta pentru ca, de multe ori, reusesc sa-mi incep povesti si nu mai stiu ce trebuia sa urmeze. Asadar, ajung sa ma simt dezorientata, ca un miner fara lumina, ajung sa simt fizic o greutate a tuturor lucrurilor pe care le uit, lucruri ce nu se vor mai concretiza, cuvinte care nu se vor mai spune si litere care nu se vor mai scrie.

Cum naiba sa nu te gandesti ca asta o fi modul mintii mele de a se feri de un semn, cat de mic, de geniu? Din ce in ce mai des ma gandesc la unele alegereri facute si la unele chestii pe care nu am uitat sa le fac si ma intreb, daca, intr-adevar, asa a fost mai bine – vechea mea boala si obsesie, 2in1. Bine, recunosc, imi dau seama si ca, fara lucrurile astea facute pe care le pun la indoiala, n-as mai fi ajuns sa le fac si pe cele de care n-am cum sa ma indoiesc, orice ar fi. Greu e sa te gandesti la echilibru vinerea!


Cum m-am lasat de Lineage 2

Posted: September 24th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 5 Comments »

Mi-am adus aminte azi, citind la Dono , de perioada mea de jucat Lineage 2, care s-a sfarsit dramatic o data cu un wipe pe server. Vai, cate nopti si cate zile am pierdut jucandu-ma! Scopul meu era sa ajung la nivel destul de mare cat sa ma ia un prieten in clan. Mai aveam un nivel de facut si s-a intamplat blestematia.

Stiu ca am injurat si am fost foarte trista. Personajul meu era o parte atat de importanta a vietii mele de atunci, incat nu puteam sa cred ca gata, n-am s-o mai vad niciodata. Era o dark elf, pe numele ei Daydreamer. Am incercat WOW la scurt timp, dar nu s-a mai lipit de mine, apoi am inceput sa ies din nou in lume, sa am chestii de facut si nu am mai avut timp sau chef sa ma apuc de altceva.

Acuma, parca ma mananca undeva din nou. Asta numai pentru ca, pe langa faptul ca Daydreamer era frumoasa si desteapta si o super luptatoare, acel joc avea imensa capacitate de a ma relaxa instant si de a ma face sa uit de toate aberatiile de peste zi. Ma luptam cu monstri prin helesteie sau dealuri uitate de lume si utiam de impulsurile violente pe care le aveam pe parcursul zilei.

In ultimul timp, nici remediul meu de a ma relazaxa, anume plimbarea prin parc, nu mai are efectul scontat. Cu o mica exceptie, azi, cand am fugit in parcul Kiseleff si am ras la frunzele galbene si la castanele grasune pentru cateva minute de toamna frumoasa. Faptul ca am avut si ciocolata la mine a contat si mai mult.


Lista lui Robinson

Posted: September 23rd, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , | 6 Comments »

Ieri

Prost: am fost certata fara niciun motiv.
Bun: macar mi s-a luat apararea.

Prost: pe unii oameni nu te poti baza, oricat de sus vor ei sa se pozitioneze pe scara seriozitatii.
Bun: am invatat sa-mi ascult primele instincte.

Prost: in general, zi de cacat.
Bun: a inceput House, sezonul 6.

Tragand linie, poti sa zici ca a fost o zi de marti tipica. Mai urmeaza azi, maine si poimaine, doua intalniri, nervi de inghitit si stres de acumulat. Am maxima nevoie de un masaj. M-am saturat sa fiu incruntata si sa ma consum pentru mizerii. M-am saturat sa ma gandesc incontinuu daca e mai bine sa minti politicos sau sa spui un adevar nasol, sa fac diferenta intre cand e bine sa ai principii si cand nu, sa pun in balanta avantaje si dezavantaje pentru un lucru scos pe gura si care nu mai poate fi bagat inapoi. Si asta pentru ca oricum nu merita. Platesc scump pentru a sta in continuare aici si a avea parte de tot ce-mi doresc deocamdata; trebuie sa vad cand incep sa ies pe minus, pentru ca echilibrul e cam fragil.

Dar hei, sa nu ne intristam, a inceput House.


Cum iti dai seama ca o cafea e buna

Posted: September 22nd, 2009 | Author: | Filed under: On the eighth day God created coffee | Tags: , , | 2 Comments »

O cafea e buna nu cand o gusti, nu cand o faci tu, nu cand termini de baut si, satisfacut, tragi aer in piept si simti ca poti sa iei lumea in spate si sa n-ai nici pe dracu.

O cafea e buna atunci cand nu te face sa tremuri. Tremuratul mainilor n-are si n-ar trebui sa aiba nimic de-a face cu o cafea. Bine, daca bei 15 pe zi, atunci e foarte posibil sa ai problema asta. Dar cand iti tremura mainile de la prima cafea… Poti sa-ti pui ceva semne de intrebare.

In plus, o cafea e buna cand nu te face sa pici de somn – paradoxl, dar se intampla. De regula, o data cu tremuratul mainilor. Ceea ce e foarte nasol, pana la urma. E o stare ciudata si care te face sa fii confuz si sa n-ai ce sa faci cu mainile tale.

De-aia, cea mai buna cafea, in ultimul timp, o fac tot eu, sambata, cand nu ma grabesc niciunde.