Sunt unele zile in care ma simt ca ratusca cea hidoasa. Ma uit la mine si in jur si nimic, dar nimic nu e cum trebuie. Rochia imi sta ca dracu si in blugi arat ca un baietel fugarit de caini. Parul e ca o peruca, am o fata prea rotunda. Drumul e prea lung pana la munca. Ma doare mereu spatele si nu fac nimic in privinta asta. Nu fac miscare, o sa ajung ca un balon. Nu mai citesc ca inainte, nu mai pot, de la un timp, sa citesc la fel cum o faceam. De scris, nu mai zic nimic… N-am chef sa vorbesc cu prietenii, unii chiar ma enerveaza pana la stadiul de scos peri albi in parul ca o peruca. Tenisii mei rosii trebuie neaparat inlocuiti. Am reusit iar sa termin banii in cateva zile, intretinerea e mare, impozitele sunt de rahat. Nu mananc cum trebuie sau ce trebuie; de fapt, nu am nici cea mai mica idee ce ar trebui sa mananc. N-am chef de munca si ma enerveaza cand am ceva de facut. N-am chef de nimic, nici macar de oportunitati. Muzica ma streseaza. Pe mine, m. Messengerul, la fel. In scara blocului pute. N-am mai dansat de nu-stiu-cand. N-am bicicleta.
Ratusca cea hidoasa si prostuta. Stiu ca imi plang de mila ca ultima blona emo, stiu ca n-are niciun sens ce am scris aici. Stiu, de altfel, ca aceste chestii mi se par toate mult mai negre decat sunt mai ales in anumite perioade ale lunii si cu atat mai mult in prag de toamna. Stiu ca unele nici macar nu sunt probleme reale si ca ar trebui sa-mi fie rusine. Stiu ca cele care sunt probleme reale ar putea fi macar descalcite cu jumatate din efortul pe care-l depun plangandu-ma de ele.
Dar deh, uneori sunt superficiala, uneori sunt rata aia hidoasa. Uneori e vineri si e toamna si sunt scarbita si amarata si pur si simplu n-am chef. Uau.
