A sunkissed world

N-am sa inteleg niciodata culoarea asta, maro. Desi ma imbrac in haine maro si cred ca mai am si cateva chestii de decor, tot maro. E o culoare care ma face sa ma simt asa cum nu sunt in ziua respectiva. E straniu. Singurul maro pe care il plac e acela din cafeaua cu frisca sau lapte.

Ultima mea obsesie este mov. M-as infasura in mov, de-as putea, si as sta asa ca un cocon, urmand sa iasa ceva minunat si, evident, mov din cap pana in tenisi.

Insa tot asa mi se pare ca, de la un timp, lumea asta nu mai are niciun fel de culoare. Adica da, oamenii sunt frumos infasati in culori care sa le scoata in evidenta parul si ochii, cladirile sunt impachetate in panouri de publicitate stralucitoare si corecte din punct de vedere cromatic, dar nu prea mai gasesc oameni care sa stie sa-si poarte culorile. Sa nu mai fie gri sau albi sau negri, sa fie colorati si sa nu le fie frica de asta. Si pentru a face asta, nu trebuie sa te bagi cu totul intr-un tub de tempera.

Dar ce stiu eu, e abia miercuri… Nu incep sa rationez corect decat abia joia, de preferinta spre seara. Ma oboseste sa numar zilele. Am inceput sa desenez cate ceva in fiecare seara si pana acum m-a tinut. Asa ca am putut sa observ ca am o fascinatie pentru oi si nori. In general, chestii rotunde. O fi vreun fel de terapie prin arta? Nu stiu.

Mai bine imi beau cafeaua mea de miercuri, maronie, pentru ca e slaba, din cana albastra. Nu mai pot bea mai mult de doua cafele pe zi. Am imbatranit, cred. Dar e bine ca exista cafea, altfel, n-as putea sa vad unele chestii clar.