A sunkissed world

Citesti stirile si afli de cate o persoana care a zacut pe strada cateva ore bune pana cand cineva sa-l intrebe ce are sau sa cheme o ambulanta. Apoi, intr-o plimbare banala, vezi pe cineva pe marginea drumului, inconjurat de oamenii din ambulante si te gandesti ca nu e foarte placut.

Si vine o zi de luni dupa o noapte agitata in care ti-a fost rau. Iti zici ca e o nimica toata si te imbraci sa pleci la munca. Incet, pentru ca, desi nu vrei sa recunosti, inca ti-e rau, te indrepti spre autobuz. Speri la un loc liber, dar nu e. Sunt doar batrani care stau jos si nu-ti vine sa-i ridici.

Primele doua statii, eu, caci eu sunt in povestea de mai sus, am fost ok. Pana cand am simtit o transpiratie rece pe spate si mi-am dat seama ca trebuie sa cobor, altfel e de rau. M-am indreptat catre usa, n-am mai vazut nimic si mi s-au inmuiat picioarele, mi-a cazut geanta din mana si abia ce am putut sa ma aplec sa o iau. Nimeni de langa mine nu m-a intrebat daca sunt bine. Ma priveau muti, cu ochii mari si nepasatori sau pur si simplu curiosi, insa fara urma de interes. Stiu, nu-mi sunt datori cu nimic, nu am facut schimb de surprize de la guma Turbo in scoala generala. Insa cad din picioare si tu nu faci nimic?! Ba chiar, cand am ajuns in statie, ma impingeau sa cobor mai repede, desi abia ma tineam pe picioare.

M-am asezat pe jos in statia de autobuz, pentru ca in statia Dr Rainer nu exista banci. Timp de patru autobuze si doua troleibuze, m-am gandit ca trebuie sa ma intorc acasa, ca e spitalul Universitar aproape, ca as putea sa chem pe cineva sa ma duca acasa sau la spital. Corpul meu insa a stiut ce sa faca, a avut nevoie de aer rece si de cateva minute de stat jos, cateva resipratii adanci si am fost ok. Ok de mers pe picioarele mele adica. Am ajuns la munca, pentru ca trebuie sa fac ceva si preferam sa fac asta de la munca decat de acasa. O sa plec totusi acasa in cateva minute.

Eu sunt tanara, imi revin repede. Altii insa, nu prea. Nu mi s-a intamplat mare lucru, eram doar nedormita, nemancata si cu stomacul in pioneze. Altii insa o duc mai rau si chiar lesina pe strada. Si mi-e mie rusine de privirile oamenilor din autobuz, de pe strada, de la colt, oameni care sunt curiosi in ce te priveste, vor sa vada daca crapi sau nu, daca mai respiri sau nu, daca ti-e rau sau esti pur si simplu attention whore.

Ma intreb din ce in ce mai des daca e o intamplare izolata, daca in alte locuri chiar se intampla asa si-mi aduc aminte de teoria aceea de la sociologie, care spune ca probabilitatea ca cineva sa intrevina intr-o oarecare situatie de criza scade pe masura ce sunt mai multi oameni in jur care ar putea interveni. Adica ne asteptam de la ceilalti sa faca un gest, in vreme ce si ei, probabil, se asteapta de la noi la acelasi lucru.

Asa ca ghinionul tau daca ti se face rau intr-un autobuz intesat, dimineata, intr-o metropola. Ai mai multe sanse sa fii ajutat la sat, pe o ulita laturalnica pe care trece doar postasul.