M-am trezit si era frig

Posted: October 30th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 6 Comments »

Azi noapte pe la 4, m-am trezit dintr-un vis destul de dubios el de felul lui, pentru a auzi cum plangeau, pe rand, blocul si copacii de afara. Lasand la o parte faptul ca e destul de suspect sa te trezesti dintr-un vis cu iz de Hitchcock intr-o realitate care suiera si pacane si trozneste, oricum ma simteam destul de apatica, asa incat n-am luat nicio masura (sa inchid bine usa de la balcon, de exemplu).

Asa incat m-am trezit si la 5, si la 6, si la 7. Pana cand, epuizata, m-am ridicat din pat la 8 ca dupa razboi. Buhaita, deprimata si cu vedenii.

Mi-am tras toale groase pe mine si am contemplat, amarata, ziua de azi. Simteam eu ca o sa fie naspa. Saptamana asta prea a fost apatica, lasandu-mi timp si spatiu sa-mi vad de depresii, mari sau mici, de impresii, de iluzii, de aluzii. Da, si am observat ca asa e, lumea e entuziasmata, de genul “HAI SA FACEM CEVA!!!!!111oneone”. Wtf. Lasati-ma in pace!!!!111oneone.

In fine. Afara e groaznic, de fapt, nu e, e toamna, dar daca nu e soare si nu sunt 25 de grade, e groaznic. Capul ma doare si simt ca sunt ciudata. Nu stiu sa explic in ce fel, dar ma simt in alt loc decat ar trebui. Iar.

Si totusi, reusesc sa fiu azi mai vesela decat am fost toata saptamana. Poate pentru ca in sfarsit mi s-a ingrosat si mie pielea, poate pentru ca e, intr-adevar, amuzant sa faci misto de tine, poate pentru ca e sanatos sa aduni toate prostiile care se intampla, mari sau mici, sa le faci ghem si sa razi de ele.

Fraza zilei la care s-a ras in autobuz: citeam Maskerade, de Pratchett, si era vorba despre momentul in care Granny Weatherwax meets Death:

“Granny folded her arms and stared calmly at the visitor, meeting his gaze eye-to-socket”.

Si bonus, din aceeasi carte: “People who didn’t need people needed people around to know that they were the kind of people who didn’t need people.”


Daca si cu parca se plimbau pe Magheru

Posted: October 29th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 6 Comments »

De-as putea… de-as putea sa respir iar, iar si inca o data aerul cald al libertatii din mintea mea, poate ca s-ar colora totul. De-as putea sa nu-mi mai repet obsesiv ca e nevoie de aripi ca sa zbor, poate ca as reusi. De-as putea sa vad totul ca inainte, sau ca atunci cand inca nu am vazut, sa beneficiez de o inteligenta pe care inca o cresc…

De-as putea sa cred, cu adevarat, in cuvintele pe care le scriu eu tot atat de mult si de adevarat cum cred in cuvintele altora. Daca as sti sa joc vreun sport de echipa, oricare, ca sa fiu in stare sa inteleg legaturile camaraderesti intre oameni.

Insa nu eu. Eu inteleg legaturile de fier inmuiat in foc, eu inteleg imbratisari de caracatita, relatii pur simbiotice, cuvinte taiate cu furie, foi rupte si dezordine mentala. Eu inteleg gratii si oprelisti, eu inteleg anarhic totul, nu mai cred in legea junglei, cred in legea haosului.

Eu nu mai stiu ce sa cred si asta ma bucura. Ma bucura chestii stranii, rad la faze neinteresante si plang la metrou, cand vad alaturarea nefericita, dupa mintea mea, intre o expozitie despre Univers si nesfarsirea sa si o alta expozitie, langa aceasta, cu poze ale unor femei de sufera de cancer. Si rad la intorsaturi de fraza si ridicari din sprancene insesizabile.

Asta nu ma face cu nimic mai speciala, cu nimic mai buna, cu nimic mai speciala, cu nimic mai tenebroasa, doar ca uneori imi place sa vorbesc despre stari. Ma plimb aproape zilnic pe Magheru si ma intreb daca oamenii pe care ii vad sunt asa cum mi-i imaginez eu. Inainte aveam un spirit de observatie foarte acut, acuma incepe sa nu ma mai intereseze asa de tare arta observatiei. Ma mai intreb cat de greu le-o fi unora dintre ei sa lege niste fraze despre persoana lor pe-o hartie, fraze care sa nu inceapa cu “ma cheama” sau sa nu contina aprecieri de genul “mie-mi place maneaua si dansul, dansul din buric”.


Obiectele iubirilor pierdute

Posted: October 29th, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 10 Comments »

Am gasit acum cateva zile un inel, in timp ce-mi faceam ordine in cutiile cu bratari. Era un inel la care am tinut foarte mult, intr-o perioada a vietii mele. Acea perioada se terminase acum vreo cativa ani, iar inelul, desi purtat si cu alte ocazii, ajunsese pierdut printre bratari de lemn colorate. Se patase, de la nepurtat.

Mi s-a facut mila de el. Am o afinitate pentru lucruri, pentru obiecte, de asta si strang atatea in jurul meu si ajung ingropata in hartii, jucarii stricate si nasturi. Pentru ca fiecare obiect are pentru mine o poveste. Imi e de ajuns sa ma uit la el si sa rememorez, sa-mi aduc aminte cum era cand l-am primit/gasit/cumparat. Imi modifica “acum”-ul si imi schimba lumina din priviri.

Dar ce te faci cand dai peste obiecte primite de la niste oameni cu care ai impartit nopti si secrete si sufletul tau pe o tava? Cand mai dau peste astfel de obiecte, mi se strange acea parte a sufletului care a apartinut iubirii noastre si pe care o credeam moarta. Ca in filmele cu zombie, nu e moarta, saraca parte. A mai ramas putin, s-a transformat, s-a pus in cutiute, dar e la fel de patata precum bietul inel, la fel de stricata de ploi ca anumite scrisori, la fel de mototolita ca niste poze, la fel de decupata ca hainele cu maneci prea lungi.

Am si relatii din care nu m-am ales cu nimic, material vorbind. Ca nu s-a ivit ocazia, ca nu a fost cazul… Dar nu e nimic, mi-am strans eu singura si neintrebata hartii de prin baruri, carti de vizita de prin restaurante, bilete de intrari la concerte. Nu e totuna insa cu a primi ceva de la cineva, ales special pentru tine si oferit asa, cu stangacie, cum ofera majoritatea barbatilor, de parca nu ti-ar da un amarat de obiect, ci ti-ar da chiar o mana si un picior.

In cutia cu bratari mai am o bratara facuta de mana. Avea o scoica prinsa de ea si am scos-o de teama ca, asa inapta cum sunt, sa n-o sparg/stric/pierd. Scoica am pus-o intr-o punguta din aia sigilata si cateodata, cand dau de ea, mi se pare o proba de criminalisti. E o dovada a unei situatii, a unui moment, a unor sentimente si a unor desfasurari de evenimente de dupa.

In cutia cu amintiri am prea multe ca sa le mai numar si nu doar relicve amoroase. Am dovezi ca unii oameni din viata mea chiar au existat, au fost acolo, au scris si au gandit pentru mine, ca alti oameni care inca sunt in viata mea au fost altfel la un moment dat.

Inelul ma privea trist si eu pe el. Dupa atatia ani, a devenit al meu, o parte din mana mea stanga, si-a pierdut semnificatiile cu care a venit in cutia aia neagra. Doar ca uitasem de el. L-am luat, l-am pus pe deget, asa, necuratat, si l-am scos in lume.

Daca facem asa si cu inima si cu sufletul, de ce n-am face asa si cu un amarat de obiect?

Si apoi, cum ramane cu obiectele astea? Sunt obiectele iubirilor pierdute sau obiectele pierdute ale unor iubiri? Unde isi au locul pe mainile noastre, la gatul nostru, in geanta, pe haine, langa obiectele iubirii prezente? Reusesc sa devina, pana la urma, parte doar din noi, sa fie doar ale noastre, sau apartin unui moment care, pentru ele, inca e prezent?


Now I sleep with one eye open

Posted: October 28th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 10 Comments »

Avantajul despre care nu prea se vorbeste al statului cu chirie: faptul ca, daca vrei si-ti doresti neaparat, poti maine sa-ti iei lucrurile in saci si amintirile in cutii frumoase de la Ikea si sa te duci acolo unde iti inchipui tu ca e mai frumos si mai soare, fara vreo remuscare ca iti lasi casa in urma.

Sunt un om care nu ar fi trebuit sa aiba trecut. Ma gandesc prea mult la el. Asta-s eu, dintre toate timpurile verbale, imi plac cele trecute.

Ma enerveaza micile zgomote din jur. Vecinul care stranuta zgomotos deja nu se mai incadreaza la mici zgomote. De dimineata, o alarma de la o dacie a urlat agonic vreo ora, cat mi-am baut eu cafeaua. I-am lasat bietului om un bilet pe masina deja sleita de puteri. La job, cineva sparge seminte si, pentru ca e inca liniste si nimeni n-are chef de tastat sau de socializat, e ca si cum le sparge in capul meu.

Incep sa ma gandesc din ce in ce mai des la coincidente. Sau la intamplari cu talc. Sau la acele momente care te fac sa spui “ca sa vezi!”. Nu ca ar mai spune cineva asa ceva in ultimul timp. Adica, incep sa cred ca e ceva in noi care simte si ne avertizeaza cand urmeaza sa se petreaca ceva, asta neinsemnand neaparat o tragedie, deci revin, ceva in noi care ne ajuta sa nu spunem de prea multe ori “UAU!” si sa parem niste retardati. Altfel nu pot sa-mi explic de ce, dupa ce visez o personana, a doua zi dau de ea.

(Semintele astea care se sparg incep sa ma agaseze si nu stiu unde am castile. Acum incep sa-l apreciez pe vecinul care stranuta zgomotos).

Si ma intreb, daca dorm cu un ochi deschis, ma feresc de realitate sau de ceea ce se intampla in mintea mea?

Cand eram mica incercam sa dorm cu un ochi deschis (sau cu unul inchis), dar atunci, motivul era mult mai putin dramatic: voiam sa nu pierd desenele animate.


… sau mai bine cu umbra ta

Posted: October 27th, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine, La naiba! | Tags: , , , , , , , , , | 3 Comments »

E aproape amuzant ca se vede atat de bine in ce fac si cum ma misc, in ce vorbesc si cum ascult ca ceva sta stramb. Nu de alta, dar ma intreaba oamenii daca sunt ochei. De parca, daca spun nu, primesc ceva mai mult de a pat on the back care nu ma ajuta decat in momentul x.

Asa ca mi-am bagat castile in urechi si am mers prin frunze azi de dimineata, cu Radiohead in urechi, cu galben in priviri. Mi-e dor de toamna care era cand ma duceam la scoala. Mergeam prin frunze si ma simteam un soi de Moise. Nu mergeam niciodata singura la scoala.

Ar fi bine daca am putea sa facem schimb de umbre, cred ca ne-am intelege mai bine. Iar pauza de respirat ar fi tare buna, mai ales intr-un oras in care zi de zi respiri praf si gri si te intrebi de ce.

Cred ca, zilele astea, o sa reusesc sa inteleg pe deplin expresia “a te durea la basca”, desi n-am basca. E o senzatie care prieste. Colturile buzelor in jos, a dispret, asa cum nu am reusit niciodata sa fac.

Azi iar m-am lovit de contradictiile din oameni. Stiu ca n-are cum sa fie altfel si totusi ma scoate din minti cum unii sunt intr-o zi ciuma, in alta muma. Mi-e greu sa relationez cu ei si mi-e si mai greu sa relationez cu ei ferm si direct.

Ieri am facut un experiment social, din care m-am ales cu o fusta obscen de scumpa. Am fost la shopping, tu. In acelasi magazin, raionul de barbati: 7 minute cu totul achizitionarea unei jachete. La raionul de femei: 10 minute sta la coada la cabina de proba, pentru ca era plin, 5 minute probatul propriu-zis, 10 minute la o coada pana cand s-a blocat casa de marcat, 10 minute la alta pana cand am reusit sa platesc.

Concluzia: femeile sunt ametite ca niste gaini cu bani.

Miercuri dupa ora 10 seara e teatru gratis, cine vrea sa mearga, este poftit. As merge si eu, daca nu ma doboara, cum se intampla in ultimul timp, oboseala.

Mai bine cu umbra ta, in ceas de seara, fara cuvinte. Nu mai am chef sa vorbesc, nu mai am chef sa analizez nimic. Este acea zi de marti care-ti mananca orice urma de bunatate vreodata existenta in sufletul tau.


All that jazz

Posted: October 26th, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | No Comments »

De ieri, mai exact, prima zi fara jazz, am ramas fara sunete. Nu mi se mai potrivesc melodii sau stari. Mi-a ajuns jazz-ul. Imi ajunge si acum, putin de tot. Asta pentru ca jazz-ul ma simte si stie cum ar trebui sa fiu si cum nu sunt. Jazz-ul stie cand mint si ma face sa nu mai fiu atenta la ce ascult. Jazz-ul stie cand ma lupt si cand nu, cand imi pasa si cand nu, cand ascult si cand bat din picior. Jazz-ul stie ca n-am mai scris de prea mult timp. Jazz-ul stie ca nu am rabdare, ca nu stiu ce sa fac sau ca bat pasul pe loc. Jazz-ul stie de ceva ce, in sfarsit, am scris de dimineata si nu am mai citit inca o data.

Si de ieri, e liniste. Ora inapoi nu am considerat-o castigata; ba chiar, am dormit-o cu spume. Cartile sunt sterse cu migala de praf. Vecinul de sub mine stranuta mult prea des si mult prea zgomotos. Joi seara la ora 8 vor cadea toate frunzele si va fi, in sfarsit, toamna. De joi incolo, o sa am voie sa port esarfe fara sa ma simt o impostoare.

All that jazz and still, so, so quiet.


Despre dureri

Posted: October 23rd, 2009 | Author: | Filed under: Eu cu mine | Tags: , , , , | 6 Comments »

Am doua orase care ma dor. In unul nu am fost niciodata, din altul am plecat de prea multe ori. Si e intr-adevar o durere, surda, totusi durere, cand vad poze din orasele astea, cand vad oameni din orasele astea, cand aud vorbindu-se despre orasele astea.

Ma doare cand simt atatea lucruri in mine, imi dau seama ca pentru altii sunt paradoxale si denota o mare instabilitate emotionala, asa ca nu le pot verbaliza, desi mi-as dori, in timp ce pentru mine sunt lucruri cat se poate de normale si cu care am facut si pace, in felul meu ciudat. Dar tot mi-as dori sa mai pot sa vorbesc despre ele.

Ma dor vorbele, dar mai mult ma dor gesturile si grimasele. E uimitor faptul ca, desi stim ca limbajul nonverbal alcatuieste o conversatie in proportie de 75%, oamenii inca te iau de fraier si sunt atenti, foarte atenti, la ce scot pe gura, dar nu si la cum o fac. E ca si cum (iar “ca si cum” poate foarte bine sa iasa din fraza) te iau de prost.

Ma doare cand capitulez, infranta, in fata unei atitudini, a unor brate incrucisate in forma de repros. Ma doare faptul ca, intr-o discutie contradictorie, ajung la acel punct, sa-i zicem punctul Silvia, in care nu mai pot, nu mai vreau, renunt si n-au decat sa se duca dracului toate.

Ma doare ca nu plec cand vreau sa plec si ca nu stau cand vreau sa stau. Simt niste impunsaturi in piept mai ales atunci cand reusesc sa plec, respectiv sa stau, atunci cand trebuie, iar oamenii aia de care zic ca nu imi pasa fac ce fac sa nu le convina asta si sa-si arate fatis dispretul.

Si mai ales ma doare ca nu reusesc sa tin cont singura de sfatul pe care mi l-am dat miercuri.

Am dat azi de un citat din Seinfeld (culmea): Sometimes the road less traveled by is less traveled by for a reason. Am avut un fel de revelatie si mi-am explicat niste dureri oarecum mai bine decat alte dati.

In loc sa ma bucur ca e vineri si ca merg la jazz, stau ca fraiera si internalizez porcarii. Asa-mi trebuie daca nu mai dorm, iar, bine.


Recomanda-mi ceva

Posted: October 22nd, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , | 6 Comments »

Recomanda-mi ceva bun. Ajuta-ma sa dorm. Am nevoie de prajituri ca de aer. Recomanda-mi o pajiste sau un camp, un drum neinceput.

Ajuta-ma sa nu mai visez. Azi noapte am visat ca intorceam timpul pe degetul mic de la mana stanga.

Recomanda-mi niste haine care sa-mi vina bine, cum ar fi un zambet si jumatate, fix pentru inaltimea mea.

Si daca trebuie sa am cosmaruri, o data pe luna, recomanda-mi-le si pe alea.

Oamenii sunt fiinte ciudate. In “Criminal Minds” omoara oameni si la concertul de lauta de aseara creeaza magie.

Oamenii sunt in stare, intr-o parte a lumii, sa-si ia tarantule ca animale de casa iar in alta, sa le manance la micul dejun.

Cum ar fi daca te-ai uita la prietenul tau bun si ti l-ai imagina la gratar? Nebuneste, nu? Dar oamenii fac asta.

Recomanda-mi alti oameni. Vreau sa aleg dintre ce vreau si ce exista mai bun.

Numai nu-mi recomanda pe criterii de pile sau rudenie. Oamenii fac si chestii de-astea.


Lauta si chitara baroca

Posted: October 22nd, 2009 | Author: | Filed under: Ce-am mai văzut, citit, auzit | Tags: , , | No Comments »

Aseara am fost la Ateneu, la Festivalul de Muzica Veche . A fost un concert de lauta si chitara baroca, sustinut de Hopkinson Smith . Cititi-i CV-ul, este impresionant. Iar daca-l vedeti alaturi de o chitara sau de o luta, cu siguranta ramaneti impresionati – cum raman eu mai mereu cand vad instrumentisti- de respectul si dragostea pe care le-o arata. Au fost niste premiere pentru mine aseara: primul concert de lauta la care am fost si prima data cand am vazut Ateneul pe interior. Ateneul este intr-adevar foarte frumos, impunator si artistic.

Mi-ar fi placut sa fie mai multa lume la acest eveniment, sala avand destule scaune goale. Au fost niste momente superbe. M-a miscat mult sarabanda de final. Partea de chitara baroca a fost, dupa cum mi s-a parut, mai gustata de public, dar eu am ramas fascinata de lauta. Un instrument de un haos irezistibil, luta iti transmite o stare de reverie. Am citit ca multe dintre concertele de luta erau bazate pe improvizatii, asa ca nu au ramas prea multe compozitii scrise.

A fost o experienta de care chiar m-am bucurat si de care avem nevoie. Doua ore in care sa stai pe scaun si sa asculti muzica, linistit, visand sau nu, gandind sau nu, analizand sau nu. Doua ore care te aduc cu picioarele pe pamant, desi muzica pe care o auzi vine din alte sfere.


Vorbe de intelepciune, miercurea la amiaza

Posted: October 21st, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , | 2 Comments »

Uneori, cele mai inteligente cuvinte pe care ti le poate spune cineva, desi in momentul respectiv poate ca te enerveaza sau iti ridica parul de pe maini de frustrare, sunt “las-o balta”, cu variantele “las-o dracului balta”, “las-o dracului balta o data” si “da-o in steluta-steluta ma-sii”.

Aceste simple si din popor cuvinte intelepte te scutesc de batai de cap, unghii roase, ceaiuri calmante si nopti nedormite, reflectii acide, gesturi necugetate, injurii laborioase.

Bineinteles, o conditie ca vraja simpla de mai sus sa mearga este sa si crezi in ea. Sau sa si asculti si sa internalizezi vorbele de intelepciune. Sau amandoua, depinde cat de tracasat esti.

Asta pentru ca nu stii daca si cati oameni in negru te urmaresc, asa ca trebuie sa faci o impresie buna in fata lor. A, da, si a ta.