Afternoon delight

Posted: October 7th, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , | No Comments »

Fuga-fuga in oras, dupa-amiaza, la o limonada.

Furtul a doua ore tare m-a facut sa zambesc. Limonada asta de azi a fost cea mai buna bauta vreodata. Dulce stare de somnolenta, cald si toamna si eu, in orele mele facute cadou mie de catre mine. O fundita rosie de dupa-amiaza…


La Fely si la Mircea

Posted: October 7th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , | 4 Comments »

Inainte ca Fely si Mircea sa divorteze, ei nefiind, de fapt, niciodata casatoriti, nici macar un cuplu, locuiau impreuna intr-un bloc de pe strada Garii de Nord, langa acea mare gara a Bucurestiului unde eu ma tot invarteam, ba inainte, ba inapoi, ba la mare, ba la Sibiu. Si pentru ca aveau doua camere la ultimul etaj al unui bloc strajuit de – am aflat acum – plopi, normal ca mai mergeam si eu pe la ei.

Ei bine, niciodata n-am sa inteleg cum, din toate locurile pe unde stateam, numai la mine acasa se auzeau pana si pasii si rasetele de dupa 10 seara. La Fely si Mircea, cum se intampla de altfel si in Rahova, puteam sa punem dinamita in camere, ca nu auzea nimeni. N-auzea nimeni behaiturile corului Magarilor Veseli si Abtiguiti, n-auzea nimeni rasetele de dupa palinca lui Mircea, n-auzea nimeni dansurile incinse pe loc, de parca eram in club.

Acolo aveau loc cinele de psihopati, adica ale prietenilor mei, unde fiecare gatea, pe rand -de fapt, Mircea si Fely au gatit cel mai mult si cel mai des. Acolo se facea liniste cand molfaiam din bucatile pregatite de cine pica la rand. Acolo s-a jucat mima si am ramas eu celebra pentru imitatia mea de porumbelul pacii. Acolo, sub privirile disperate ale unei Fely proaspat din spital venita si cu piciorul imobilizat, s-a pus hartie igienica pe lustra si s-au batut oameni – amical, desigur – cu sticle de cola goale. Acolo s-a serbat Mircea care a adormit pe jos si care a cantat “Casuta Noastra” in somn.

Ei, acolo m-am intristat eu o data cel mai tare, acolo m-am tot framantat, m-am emotionat, m-am prezentat in fata tuturor in cele mai ciudate ipostaze – de exemplu, gatind. Acolo am stat si am cugetat noaptea, pe intuneric, in bucataria minuscula, acolo aproape ca am luat decizii, pentru ca a doua zi, tot acolo, sa le schimb.

Acolo ma gazduia pe mine Fely la ea in pat, in pijamalele ei. Mi-am lasat si eu niste lucruri acolo, si acolo au si ramas. Trancaneam pana tarziu in noapte si ne trezea vecinul nebun de sub noi pe la 7 jumatate, 8. Beam cafeluta si luam micul dejun, toate printre povesti si ganduri si planuri si de toate. Mai si incercam sa invatam, cand intram la ananghie, dar esuam lamentabil in Club A sau ascultand Planeta Moldova.

Dupa ce au divortat astia doi, adica Fely s-a mutat pe la mama lui naiba, la Mall Vitan, n-a mai avut parte de nopti acolo, si mi-e dor si de asta. Mi-e cam dor si de depresurile mele pe care mi le vindeca Mircea cu o ciocolata seara si o cafea dimineata.

Si chiar daca in apartamentul ala n-am mai pus un piciorus de mult, tot ma bucur de zambetele lor si de chestii misto pe care inca le mai facem impreuna.


De cealalta parte

Posted: October 7th, 2009 | Author: | Filed under: Gânduri în corabie | Tags: , , , | 2 Comments »

Intotdeauna mi-am dorit sa fiu propriul meu angajat. Sa nu depind de sefi, de deadline, de chestii care trebuie facute, sa nu ma trezesc in creierii diminetii, sa pot sa dorm la pranz.

Insa de vreun an, traiesc exact invers, fac chestiile pe care nu mi-am imaginat ca o sa le fac, am “treaba” si ore de venit si de plecat. Si nu sunt multumita.

Din nefericire, nu dispun de niciun mare talent, de nicio chestie care m-ar putea sa fac altceva, iar facultatile m-au pregatit fix pentru acest sistem. E cam tarzior sa ma apuc acum de invatat lucruri pe care oricine le-ar plati bine, nu stiu decat sa scriu si sa scriu din nou.

Am inceput sa fac ceva pentru a ajunge, intr-un final glorios, sa am programul meu si viata mea inapoi. Asta dupa ce un an am stat si mi-am ros unghiile, intrebandu-ma de ce sunt prea obosita sa ies in oras, de ce ma duc teleghidata acasa cand termin programul, de ce nu fac chestii in weekend in loc sa zac apatic pe fotoliu, de ce citesc mai des in autobuz si de ce imi vad prietenii mai rar decat imi doream.

Sunt de cealalta parte a gardului, aia de care nu voiam sa fiu. Si totusi, nu e atat de rau, in afara de faptul ca trebuie sa fac economii si ca 8 ore pe zi + 2 in trafic le am ocupate. Nu e rau pentru ca, macar, scriu si lucrez intr-un domeniu in care as vrea sa raman, acum ca mi-am dat seama ca nu mai am cum sa devin gropar sau arheolog.

Insa imi vine sa fug, in multe dimineti, undeva departe, unde nimeni nu m-ar gasi, intr-un parc sau pe o plaja. Sau macar intr-o cafenea, sa-mi beau cafeaua in alta parte. Si ce e mai rau… e ca stiu ca intotdeauna o sa tind sa fug, indiferent ce as putea alege, indiferent ce as face. Imi place al dracului de tare sa fug, pentru un om care nu prea alearga asa, in viata de zi cu zi, nici macar dupa autobuz.