M-am uitat la mine, m-am uitat la el.
Si totusi nu priveam cu adevarat. Ochii mei erau inca prinsi in alge, mainile mele inca strangeau nisip pentru acel castel minunat pe care nu am apucat sa-l construiesc… Pasii mei rasunau pe strazi, nu mai era nimic intre mine si ei, intre mine si ea, intre mine si el.
Priveam la oameni si nu-i vedeam. E un cliseu, dar e adevarat. Sigur ai intalnit si tu un om care se uita, parca, in gol. Ochii sticlosi si ficsi, o atitudine de statuie. Si nu poti sa-l lasi in pace, asa-i? Tragi de el, ii treci mana prin fata ochilor, “bai, ce-ai, ce stai ca prostu’, la ce te uiti?” si tot asa.
Te enerveaza pentru ca nu stii ce e in mintea lui. N-ai loc acolo, nu impartiti aceeasi realitate. Si chestia asta e greu de suportat, asa ca incepi sa te comporti ca un copil. “Uita-te la mineeee!”…
Pungile si frunzele se alearga una pe alta pe trotuar in vatul rece de octombrie, ca intr-o copie est-europeana a lui “American Beauty”. Lacrimile care curg sunt insa de la frig si vant, revelatiile nu sunt potrivite acum.
Am alge in priviri si mi-e greu sa scap de navod.
(
