Daca si cu parca se plimbau pe Magheru

Posted: October 29th, 2009 | Author: | Filed under: Despre natura lucrurilor | Tags: , , , , , | 6 Comments »

De-as putea… de-as putea sa respir iar, iar si inca o data aerul cald al libertatii din mintea mea, poate ca s-ar colora totul. De-as putea sa nu-mi mai repet obsesiv ca e nevoie de aripi ca sa zbor, poate ca as reusi. De-as putea sa vad totul ca inainte, sau ca atunci cand inca nu am vazut, sa beneficiez de o inteligenta pe care inca o cresc…

De-as putea sa cred, cu adevarat, in cuvintele pe care le scriu eu tot atat de mult si de adevarat cum cred in cuvintele altora. Daca as sti sa joc vreun sport de echipa, oricare, ca sa fiu in stare sa inteleg legaturile camaraderesti intre oameni.

Insa nu eu. Eu inteleg legaturile de fier inmuiat in foc, eu inteleg imbratisari de caracatita, relatii pur simbiotice, cuvinte taiate cu furie, foi rupte si dezordine mentala. Eu inteleg gratii si oprelisti, eu inteleg anarhic totul, nu mai cred in legea junglei, cred in legea haosului.

Eu nu mai stiu ce sa cred si asta ma bucura. Ma bucura chestii stranii, rad la faze neinteresante si plang la metrou, cand vad alaturarea nefericita, dupa mintea mea, intre o expozitie despre Univers si nesfarsirea sa si o alta expozitie, langa aceasta, cu poze ale unor femei de sufera de cancer. Si rad la intorsaturi de fraza si ridicari din sprancene insesizabile.

Asta nu ma face cu nimic mai speciala, cu nimic mai buna, cu nimic mai speciala, cu nimic mai tenebroasa, doar ca uneori imi place sa vorbesc despre stari. Ma plimb aproape zilnic pe Magheru si ma intreb daca oamenii pe care ii vad sunt asa cum mi-i imaginez eu. Inainte aveam un spirit de observatie foarte acut, acuma incepe sa nu ma mai intereseze asa de tare arta observatiei. Ma mai intreb cat de greu le-o fi unora dintre ei sa lege niste fraze despre persoana lor pe-o hartie, fraze care sa nu inceapa cu “ma cheama” sau sa nu contina aprecieri de genul “mie-mi place maneaua si dansul, dansul din buric”.


Obiectele iubirilor pierdute

Posted: October 29th, 2009 | Author: | Filed under: La naiba! | Tags: , , , , , , , | 10 Comments »

Am gasit acum cateva zile un inel, in timp ce-mi faceam ordine in cutiile cu bratari. Era un inel la care am tinut foarte mult, intr-o perioada a vietii mele. Acea perioada se terminase acum vreo cativa ani, iar inelul, desi purtat si cu alte ocazii, ajunsese pierdut printre bratari de lemn colorate. Se patase, de la nepurtat.

Mi s-a facut mila de el. Am o afinitate pentru lucruri, pentru obiecte, de asta si strang atatea in jurul meu si ajung ingropata in hartii, jucarii stricate si nasturi. Pentru ca fiecare obiect are pentru mine o poveste. Imi e de ajuns sa ma uit la el si sa rememorez, sa-mi aduc aminte cum era cand l-am primit/gasit/cumparat. Imi modifica “acum”-ul si imi schimba lumina din priviri.

Dar ce te faci cand dai peste obiecte primite de la niste oameni cu care ai impartit nopti si secrete si sufletul tau pe o tava? Cand mai dau peste astfel de obiecte, mi se strange acea parte a sufletului care a apartinut iubirii noastre si pe care o credeam moarta. Ca in filmele cu zombie, nu e moarta, saraca parte. A mai ramas putin, s-a transformat, s-a pus in cutiute, dar e la fel de patata precum bietul inel, la fel de stricata de ploi ca anumite scrisori, la fel de mototolita ca niste poze, la fel de decupata ca hainele cu maneci prea lungi.

Am si relatii din care nu m-am ales cu nimic, material vorbind. Ca nu s-a ivit ocazia, ca nu a fost cazul… Dar nu e nimic, mi-am strans eu singura si neintrebata hartii de prin baruri, carti de vizita de prin restaurante, bilete de intrari la concerte. Nu e totuna insa cu a primi ceva de la cineva, ales special pentru tine si oferit asa, cu stangacie, cum ofera majoritatea barbatilor, de parca nu ti-ar da un amarat de obiect, ci ti-ar da chiar o mana si un picior.

In cutia cu bratari mai am o bratara facuta de mana. Avea o scoica prinsa de ea si am scos-o de teama ca, asa inapta cum sunt, sa n-o sparg/stric/pierd. Scoica am pus-o intr-o punguta din aia sigilata si cateodata, cand dau de ea, mi se pare o proba de criminalisti. E o dovada a unei situatii, a unui moment, a unor sentimente si a unor desfasurari de evenimente de dupa.

In cutia cu amintiri am prea multe ca sa le mai numar si nu doar relicve amoroase. Am dovezi ca unii oameni din viata mea chiar au existat, au fost acolo, au scris si au gandit pentru mine, ca alti oameni care inca sunt in viata mea au fost altfel la un moment dat.

Inelul ma privea trist si eu pe el. Dupa atatia ani, a devenit al meu, o parte din mana mea stanga, si-a pierdut semnificatiile cu care a venit in cutia aia neagra. Doar ca uitasem de el. L-am luat, l-am pus pe deget, asa, necuratat, si l-am scos in lume.

Daca facem asa si cu inima si cu sufletul, de ce n-am face asa si cu un amarat de obiect?

Si apoi, cum ramane cu obiectele astea? Sunt obiectele iubirilor pierdute sau obiectele pierdute ale unor iubiri? Unde isi au locul pe mainile noastre, la gatul nostru, in geanta, pe haine, langa obiectele iubirii prezente? Reusesc sa devina, pana la urma, parte doar din noi, sa fie doar ale noastre, sau apartin unui moment care, pentru ele, inca e prezent?