A sunkissed world

De-as putea… de-as putea sa respir iar, iar si inca o data aerul cald al libertatii din mintea mea, poate ca s-ar colora totul. De-as putea sa nu-mi mai repet obsesiv ca e nevoie de aripi ca sa zbor, poate ca as reusi. De-as putea sa vad totul ca inainte, sau ca atunci cand inca nu am vazut, sa beneficiez de o inteligenta pe care inca o cresc…

De-as putea sa cred, cu adevarat, in cuvintele pe care le scriu eu tot atat de mult si de adevarat cum cred in cuvintele altora. Daca as sti sa joc vreun sport de echipa, oricare, ca sa fiu in stare sa inteleg legaturile camaraderesti intre oameni.

Insa nu eu. Eu inteleg legaturile de fier inmuiat in foc, eu inteleg imbratisari de caracatita, relatii pur simbiotice, cuvinte taiate cu furie, foi rupte si dezordine mentala. Eu inteleg gratii si oprelisti, eu inteleg anarhic totul, nu mai cred in legea junglei, cred in legea haosului.

Eu nu mai stiu ce sa cred si asta ma bucura. Ma bucura chestii stranii, rad la faze neinteresante si plang la metrou, cand vad alaturarea nefericita, dupa mintea mea, intre o expozitie despre Univers si nesfarsirea sa si o alta expozitie, langa aceasta, cu poze ale unor femei de sufera de cancer. Si rad la intorsaturi de fraza si ridicari din sprancene insesizabile.

Asta nu ma face cu nimic mai speciala, cu nimic mai buna, cu nimic mai speciala, cu nimic mai tenebroasa, doar ca uneori imi place sa vorbesc despre stari. Ma plimb aproape zilnic pe Magheru si ma intreb daca oamenii pe care ii vad sunt asa cum mi-i imaginez eu. Inainte aveam un spirit de observatie foarte acut, acuma incepe sa nu ma mai intereseze asa de tare arta observatiei. Ma mai intreb cat de greu le-o fi unora dintre ei sa lege niste fraze despre persoana lor pe-o hartie, fraze care sa nu inceapa cu “ma cheama” sau sa nu contina aprecieri de genul “mie-mi place maneaua si dansul, dansul din buric”.